ÎNMORMÂNTAREA

JUAN MIRRO – La Commedia Dell Arte II

3.

Se ridică brusc în capul oaselor. Constată că era lac de sudoare și nu suporta clipele-astea, mai ales vara, momentele-n care trupul îi mustea, acru, și picuri sălcii i se scurgeau în priviri. Azvârli cearșaful, se duse la baie și dădu drumul dușului. Abia sub jetul binefăcător, călduț, ferm, simți risipindu-se cioburile sângerii ale coșmarului.

Se făcea că era-ntr-o cameră cufundată-ntr-o beznă totală. Se trezise pur și simplu acolo, nu știa cum, când și de ce. Se afla lângă un postament destul de înalt, ghemuit. Descoperi că-i gol. Văzu, apoi, că postamentul este puternic luminat de undeva de sus dar întunericul nu-l lăsa nicidecum să distingă sursa luminii. Era gol, într-un hău întunecat și singura sursă de coerență era acest postament luminat.

După aceea vru să afle ce este…

Reuși, cu greu, râcâind cu unghiile piatra rece. Reuși să se pomenească-n picioare, izbuti să vadă și-ncremeni.

Pe postament se afla un SICRIU… GOL… Privi-n jur dar, imediat, constată că era inutil. Întunericul cleios domnea pretutindeni. Se uită mai atent la carcasa din lemn și văzu că era prelucrată și lăcuită fin. Avea mânere grele din argint și căptușeală bogată din mătase crem. Era o lucrare scumpă.

„E cineva aici?”, se pomeni strigând și ecoul îl imită, ușor distorsionat. Se afla cu desăvârșire singur, lângă ceea ce observase că era un catafalc. Atunci, pe neașteptate, auzi un foșnet în latura opusă lui, întâi abia distinct, apoi din ce în ce mai puternic. Se tot chinuia să-nțeleagă ce se-ntâmplă dar nu se putea desprinde nicicum din locul în care se-afla ca să-nțeleagă mai bine ce se petrece.

Imediat răsări o mogâldeață, dincolo de marginea sicriului. Stătea-ncremenită-n lumina albă și se uita la el cu niște ochi imenși, vopsiți în alb, negru și roșu. După ceva timp realiză că-n fața lui este o marionetă ca acelea de la teatrul de păpuși, cu loațe de păr din lână neagră, cu un coif ascuțit, roșu, pe cap, cu un chip alb ca varul, obraji încondeiați cu câte-o pată mare, roșie, cu buze conturate-n același roșu aprins.

Stătea ca o stană de piatră și-l privea. Abia după câteva clipe realiză ridicolul situației. Era, cu siguranță, doar o păpușă din lemn. N-avea cum SĂ-L PRIVEASCĂ. Important e ce se află dincolo de ea, CINE-o mânuiește.

Când încercă să se miște, ca să vadă, izbucni un râs ca un schelălăit strident, sâcâitor care-l izbea drept în timpane. În timp ce râdea, marioneta se fâțâia de colo-colo fără-ncetare.

Se opri, la fel de iute cum începuse. Încremeni iar cu ochii pictați, holbați către el. Își aminti deodată de-acea Pulcinella din Commedia dell Arte.

Vru să se smulgă din postura asta absurdă, încercă să-mpingă sicriul de pe soclul său. Nu numai că nu reuși dar constată că eforturile, inutile, de altfel, îl epuizaseră total.

„Trebuie să intri!”

„Poftim?!”

Vorbele fuseseră șoptite, abia le-auzise dar se-nțelesese cât se poate de clar. „Ce să fac?”

Marioneta reîncepuse să țopăie și-i tot arăta cu mânuța ei boantă interiorul sicriului.

„Aici, aici, AICI!!!! Trebuie! AICI!”

„Nici prin gând nu-mi trece. Eu NU SUNT MORT. NU SUNT MORT! Ai înnebunit?” Și-n loc de răspuns, izbucni iarăși râsul spasmodic și pițigăiat al păpușii.

„Trebuie, trebuie! AICI E IEȘIREA!”

Mânuța ei boantă-i arăta interiorul coșciugului din care-ncepuse, cumva, să izvorască o lumină tot mai răpitoare, mai apetisantă, niște zgomote din ce în ce mai suave și mai line, până ce… printr-un gest disperat a izbucnit sufocat, aproape, de spaimă și s-a ridicat, mocnind de sudoare, în dimineața de după veste.

„A murit mama”, se pomeni șoptind.

Vizualizari: