Literatura

  • Toate
  • ARTICOL DE OPINIE
  • POEZIE
  • PROZA
  • REFLECTII

 

Și-a pudrat încet, tacticos, buza paharului c-un zâmbet șters…

spunea-n sinea ei că-i inutil, dar a băut totuși ca toți să vadă cum buzele ei se cufundă-n lichidul maroniu, ca toți să-și închipuie cum limba-i biciuie neștiută cerul gurii de alcoolică-n devenire…

și tu, cititorule sau cititoareo, copilo, femeie, bărbatule! TU… știi? ea se gândește amar că paharul acesta vioriu nu-i decât o continuare, că despărțirea e doar un banal pretext și iubirea, un cocoloș muced și gângav de hârtie pătată-n cuvinte inutile…

Se-mpleticește către ringul de dans, printre surâsurile, chipurile compătimitoare-ale falșilor prieteni și prietene. De fapt sunt singură de ceva vreme, să știi! De când mi s-a fracturat timpul dimineața, în timp ce stăteam pe veceu… Mă uitam la picioarele mele subțiri, desfăcute, mă știam în ipostaza aceea intimă și-atât de meschină, predată întru totul trupului meu ca să-și satisfacă vulgara nevoie de-a-și descărca din sacul de carne murdăriile care se coagulaseră până-n gât să mă satur și să urlu!

Vecinii m-au auzit???

Li s-a părut ciudat??

Asta e… Mai există și femei urlătoare prin blocurile noastre de 8, 9, 4, 10 etaje. Mai există și neputința care-și urlă pe veceu că ești o tâmpită-necată-n propria necroză sufletească!

Știai! ȘTIAI! Știai că repetai aceleași chestii! ȘTIAI CĂ REPETAȚI ÎN DOI ACELEAȘI CHESTII!!!

În autobuz, noaptea miroase stătut a sudoare, a murdar, a zile fripte aiurea-n gânduri meschine și tribulații cenușii! Te-așezi pe-un scaun fără să-i vezi culoarea, fără să-i simți metalul sau plasticul, habar n-ai din ce-i făcut și nici nu te interesează! Undeva-n hăul tău știi că trebuie       s-ajungi acasă ca să-ți urle pereții-n timpane că ești SINGURICĂ, SINGUREA, DULCE STEA ȘI LOGOSTEA, LACRIMĂ DE CERCEVEA PESTE UMBRA DINTR-O ZEA…

De ce râzi, fă??? De ce râzi, boarfa naibii???

Poveștile cele mai banale se termină cel mai stupid, cu asfalt umed, zoaie de noapte-mbâcsită peste-un oraș putred între măruntaiele lui uriașe, neștiute, un trotuar de trântit un trup pe el, niște rânjete animalice, tâmpe, cu niște creieri umflați de-alcool și eu, violată, scuipată, înjurată că de ce râd și de ce mama mă-sii nu mă opresc odată în timp ce ăia se tot zornăie peste mine            să-mplinească misterul nesfârșit al speței umane… chestii cu dragostea aia care vine,                 se-mproprietărește peste sufletul tău și uită să-ți mai dea și drumul după ce se preface-n praf de fluturi CAP-DE-MORT prin vreun cimitir al elefanților pe care-ai uitat să-l mai ștergi de praful conveniențelor…

Ai fost la poliție?

Nu…

De ce?

Pen că…

De ce?

Du-te naibii!…

Și-a dat ușor cu vârful degetelor peste buze… A simțit gustul îndepărtat al unei zile în care-a simțit efectiv că se topește-n zâmbetul lui… Știe sigur că era nebărbierit!

 

PUZZLE CITADIN. EA

2.

 

Orașul în care se născuse și crescuse era ca un evantai, neștiut semicerc lipit pentru totdeauna de foșnetul sumbru, ca de templu lichid, al marelui fluviu.

În acel oraș crescu, sufocat de grija răscolitoare a mamei, care-i drămuia până și fulgii respirației de copil fragil și tăcut. Pe străzile orașului și-n apele fluviului învăță ritmul inerent al curgerii mamei prin viața lui și-al fricilor în care-l învăluia tot mai tare, pe măsură ce înainta spre mult râvnitele piscuri ale adolescenței.

În această apă maternă, când năvalnică, șuierătoare, când molcomă, se tot scăldă iar și iar până ce simți că aluviunile ei, mai întâi neștiute, apoi tot mai prezente, îi sufocă gândurile, voința, trăirile. Realiză brusc faptul că mama îl obișnuise, fatal, să existe prin ea și, în spasmele primei iubiri trăite în anii liceului, își dădu seama, terorizat, că, de fapt, brațele care-mbrățișau, ochii care priveau năuciți primul trup gol de fată-vioară din viața lui, buzele care frământau gura parfumată și plină de răcoarea apelor marelui fluviu, nu-i aparțin. Se răscoli-n sine scârbit, văzându-și mama posedându-i iubirea transformată-n fetiș al neputinței și-și urî, în minte, cordonul ombilical pe care, cleios și fetid, realiza că-l târăște încă după sine pe-acea Golgotă personală unde se crucifica zilnic, înfășat în boarfele mamei, care încă mai miroseau a lapte de țâță.

Astfel și-a nălucit prima iubire. La orizontul ei miraculos și-a îngropat mama în pântecele pur al fetei de vară, răscolit nebunește-ntr-o seară, printre trestiile care aiurau plângând ca-ntr-un lințoliu de bocet vegetal, peste trupul său strălucind lunatec prin superbia feminității  mijinde-n ura cu care-o contopise.

În geamătul acela trudnic se descoperi deodată bărbat și se regăsi, plin de ură și de greață stârnită de acea placentă maternă pe care tocmai o azvârlise pe malul nămolos al unei iubiri năucite.

Își amintea aievea, de parcă s-ar fi petrecut ieri, clipa în care-a smuls de pe chipul mamei vălul dement al posedării sufletului lui.

În dimineața aceea a știut c-a ieșit din ultima odaie a unui trecut pe care-avea să-l lase pentru totdeauna într-un ungher al minții, prăfuit și năpădit continuu de păianjenii uriași ai uitării. În dimineața aceea și-o amintește ghemuită asupra propriului plâns neputincios, strivind în pumni resturi neștiute de regrete, doruri și dorințe nespuse. El se vedea aievea aplecat asupra pânzei așteptării ei ca o umbră din alt veac, ca o miasmă de care-i era chiar și lui groază. Ținea minte că i-a spus să nu mai plângă și c-a vrut s-o ia în brațe dar, deodată, zări oripilat, în spatele ei o umbră care mirosea oribil a cântec de fată lunatecă, a îmbrățișare fierbinte și purulentă-n miasma aiurării cuvintelor de amor, a scâncete de dorință oarbă și-a must verde, prins tomnatec în cerceii strălucitori ai frumuseții. I-a strigat atunci să se dea la o parte. Femeia a gângăvit speriată și s-a mișcat ca teleghidată de-o forță suprafirească însă umbra părea însăși umbra ei și totuși nu era așa ceva. Și-atunci, mamă, ți-am cerut, te-am implorat s-o lași în pace, să eliberezi din cotloanele sufletului tău posesiv osuarul acelei iubiri pe veci pierdute, s-o lași să zboare-n neant, să se piardă pe vecie, departe de sufletul meu… Sufletul lui, corabie muribundă, leș strivit de propria uitare, se tot încolăcea prin trupul său, vasal al unei suferințe neînchipuite. Chiar în acea dimineață a trebuit să întoarcă spatele și să părăsească pentru totdeauna copilăreala, furtunile primelor zile adolescentine și pânzele uitate de vânt ale unei iubiri în derivă pe oceanul de lacrimi al mamei răpuse de durerea despărțirii ireversibile.

Nu știe în ce zi a fost și nici anul. Știe doar, precis, c-a fost o dimineață neînchipuit de limpede și de tăcută și că umbra aceea semăna mai degrabă cu moartea, avea mirosul morții și rânjetul ei. A fost prima dată când a dat piept în piept cu ea și-a simțit un amestec de revoltă și de milă pentru mama care făcuse culcuș amintirilor primei lui iubiri în aproape dementa ei dorință de a nu-l pierde pentru totdeauna.

Din pașii lui, care țeseau îndepărtarea definitivă de cea care-l azvârlise-n lume, creșteau lujerii turpitudinii și-ai amețitoarei nevoi de-a se regăsi el însuși în hăul sufletului pe care-l pierduse printre găvanele trupului său.

 

TREPTELE.2.

1.

Dimineața lividă, indecent lăbărțată peste strada încă pustie la ora aceea matinală, îl duru ca o măsea lăsată putredă-n gura lui, care-i amintea, prin spasmul dureros al nervului zdrențuit, că încă mai există în caverna gurii lui încleștate.

Se târa spre o nouă zi, cu birou, cu aproape zece stacane de cafea și țigări nenumărate, al căror fum îi tapeta viața înecăcios și sardonic. Se gândea deseori la existența lui banală, însingurată, îngrădită de fumat, alcool, filme, cărți și restul… etc. Se gândea oarecum liniștit, în timp ce cobora treptele vineții ale scării blocului P + 4 în care locuia, la viața lui de angajat matur și responsabil, cu spirit cetățenesc și dorința de-a contribui la progresul inerent al comunității.

În orășelul acesta furniruit de tăcere, scufundat în încremenirea de foetus conștient a dimineții de vară în care deja mocnea, larvar, sângele clocotind al soarelui uriaș, se născuse, se școlise, iubise, apoi tot suferise frustrări, furie, neputință, dureri însingurate și nădăjduise-un dram de fericire în spatele lemnului pălmuit de timp al biroului moștenit de la bătrânul funcționar sinucigaș, care nu a suportat orizontul pensionării.

Dar perdeaua aproape diafană a liniștii aceleia matinale era răscolită de-un foșnet ciudat, ca de crengi zgâriind cimentul, ca de frecare continuă, pe dalele tocite cotidian de tălpile colocatarilor săi. Grăbi pasul, intrigat, și la parter aproape se izbi de-acea prezență care se insinuase în liniștea placentară a dimineții pe care obișnuia s-o tulbure primul în pelerinajul zilnic spre insipida frunzărire a hârtiilor obscen de oficiale.

Ușor iritat de situația ivită, zări în crepusculul scării o siluetă subțire, care tot moșmondea ceva pe treptele lui. Cerșetoare, om al străzii, vreun fugar? Vru să dea binețe, dar din             gura-ncleștată nu-i putu ieși decât un sâsâit ca de șarpe bolnav. Zăcea așa, închis în dimineața aceea nătângă, care nu mai era a lui, pe treptele jilave, uleioase, care nu-i mai aparțineau, invadat de-o prezență filiformă, aproape imaterială, care-i părea ca un înger estropiat.

Încet, poate prea încet pentru timpul lui precis jalonat de îndatoririle unui scrupulos angajat al statului, silueta moșmonditoare se răsuci în jurul propriului ax, dând la iveală un târn la fel de subțire ca trupul căruia-i aparținea, o bezmetică alcătuire de crengi subțiri și flexibile ca venele răsucite și tendoanele grosolane prin meandrele cărora timpul și-a uitat de mult crugul.

Abia atunci ghici… În față i se dezvălui o femeie, nici tânără, nici prea bătrână, o femeie cu batic negru care-i înfășura capul și-i încercuia un chip neobișnuit de alb, în centrul căruia tronau, fosforescenți, ochii care l-au țintuit de prima dată la stâlpul unei terori inexplicabile și de neoprit. Era o groază care-l năuci într-o clipă, care-i străpunse viscerele furibundă și-i zdrențui sufletul pentru totdeauna.

Ceea ce-l teroriza mai mult era certitudinea că groaza aceea nu hălăduia singură prin labirintul necunoscut al ființei sale. Simțea în același timp un dor, o nostalgie care-l topea pe picioare și care-l făcu fără să-și dea seama, să izbucnească-ntr-un plâns căznit și neputincios, stând așa prostit, în fața ochilor ca de smarald topit care se-nfipseseră inumani în miezul sufletului său. Și dincolo de hăurile-nțepătoare ale acelui plâns care-l furase sie însuși fâlfâia, aproape ritualic, târnul femeii-n care se răsuceau vermicular, amintiri, dureri de mult uitate și dragostea aceea cadaverică pe care tot încercase, tâmp și plin de disperare s-o ghemuiască prin cotloanele cele mai îndepărtate și mai prăfuite-ale amintirilor sale distruse.

Nu izbuti decât să ingaime un încercănat cine ești? de la care nu primi decât un zâmbet mai senin decât cea mai limpede zi de primăvară curată și zâmbetul acesta aproape neomenesc îi scoroji și ultima fărâmă de voință. Se prăbuși moale pe trepte, nemaiputând decât să zărească un nimb verzui, ca o durere nedefinită, care-i aminti brusc de brațele descărnate-ale mamei culcate-n sicriu.

TREPTELE

I.

 

Primul care-a văzut-o a fost, firește, cârciumarul, pentru că el vedea orice și-n el se topeau toate poveștile cătunului, metamorfozându-se după cum le modela fantezia care-i dăduse porecla de „tălmaci”.

Primii mușterii care-au aflat despre ea au fost, absolut normal, prietenii lui cei mai buni și cei mai trândavi bărbați pe-o rază de o sută de kilometri: polițaiul comunal și primarul. Acesta din urmă pleznea prin cureaua-abia-nținată la ultima ei gaură, de prosperitatea și autoritatea pe care i le dădea cea mai înaltă funcție de prin partea locului. Polițaiul era un bărbat subțirel, cu o mustață la care ținea ca la ochii din cap, îngrijindu-și-o cu o scrupulozitate pe care ceilalți ar fi considerat-o maniacală, dacă ar fi știut sensul cuvântului. Marea lui slăbiciune era că nu fusese niciodată cu vreo femeie și ăsta avea să fie un factor decisiv pentru întâmplările-așternute-n acest caiet.

Dacă apucați să citiți aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt pe lumea asta și că oarecine a comis impietatea de-a-ncălca interdictul publicării lor. De fapt, acel oarecine, evident, nu poate fi decât soția mea. De ce? Ea-i singura care-mi știe secretul unei pasiuni ca o molimă, ce-a ros din sufletul meu ani în șir, fără niciun folos. După repetate-ncercări sterile, am hotărât că scrisul era o-ndeletnicire absolut inutilă pentru spiritul meu și că orice nouă-ncercare nu putea deveni decât rizibilă. Mi-am chemat atunci nevasta și i-am comunicat decizia mea irevocabilă: aveam să-mi îngrop acea tainică mistuire sufletească în hăul meschin al timpului.

O vreme, decizia la care soția mea n-a obiectat câtuși de puțin, mi-a dat o senzație de-o reconfortantă mulțumire de sine. Lăsasem definitiv în urmă acea deprindere sisifică, repede transformată-ntr-un sclavaj intelectual. Eram împăcat cu mine însumi și soția mă susținea așa cum o făcuse mereu, de altfel. Dar, se pare că viața e mereu acel amăgitor joc plin de nesfârșite ițe și ascunzișuri prin care nu te poți pierde-nvăluit așa, deodată-n vălul hieratic al liniștii sufletești.

CÂNTECUL SIRENEI

(în loc de preambul)

Cititul…

Probabil, o hărăzire-a sufletului printre tingirile moi, firoscoase sau lin-caline ale tomurilor stârnite-n felurite ființe pământești.

Poate, vreo Golgotă personală cu poveri nenumărate-n labirintice peregrinări solitare…

De-o fi una, de-o fi alta, ne-am obișnuit cu rana asta modernă a întorsului spatelui la cărți. Dăm vina pe orice: dezinteres, plictis, computeriadă, internetiadă, televizoriadă.

Dincolo, însă, de aceste „-iade”, rămâne un obiect, mai voluminos sau mai pirpiriu, tăcut și inofensiv, care se lasă doar luat și cere doar ventuzarea vizuală.

Imers în această aventură, îți dai seama că rătăcirile personale prin clocotul mundan pot fi configurate, pot căpăta sens și-ți pot redefini chiar eul.

Departe de ferestrele spectacolului existenței noastre, cărțile sunt acele organisme autarhice, pulsatile, care ne invită întru tăcere-n carnea lor neașteptată, palidă, strălucitoare și ne-nvață apoi că un Everest al gândirii cere, poate, mult mai multă trudă și dăruire, un soi de alpinism inteligento-sufletesc.

Și, nu în ultimul rând, parafrazând, închei, deschizând, de fapt, o serie de cugetări asupra gimnasticii lecturii:

Spune-mi cum citești

ca să-ți spun cine ești!

ZĂBOVIRI PRIN CARNEA TEXTULUI

Într-un parc imaginar cresc mincinoși care nu se recunosc în oglinda apei și se cred cu aripi de înger, fluturându-le  prostește peste chipurile celor pe care-i maimuțăresc în fiecare zi.

Și acel parc imaginar are flori și frunze și copaci minunați de care se încântă oamenii ce nu știu că-n miezul pământului din care tot cresc minunile onirice ale parcului imaginar colcăie sângele lor care nu mai curge prin venele lor și care nu-i mai face oameni. Evident că ei sunt programați să nu știe asta și să fie cufundați în fericirea de-a contempla mereu și mereu florile și frunzele parcului imaginar care se hrănește din sângele lor.

Și soarele parcului imaginar răsare nesmintit în fiecare dimineață și fiecare dimineață este programată să fie fiecare dimineață și-n spatele acestei utopii colorate se află un dumnezeu în haine de gală prea obosit să mai schimbe ceva din spectacolul butaforic din care se înfruptă cotidian vizitatorii parcului imaginar.

Culmea e că-n mijlocul acestui fantasy atât de dureros de real cineva a început să urle, dar interesant este că nimeni nu l-a băgat în seamă. Toată lumea vizitatorilor parcului imaginar a convenit că-i un autist și l-a proclamat geniu. Urletul a devenit operă capitală a omenirii și posesorul urletului, laureat al premiului Nobel pentru pace. Superbă ironie pentru un tulburător al liniștii parcului imaginar.

Și știți?

Existența parcului imaginar n-a mai fost tulburată de-atunci de nimic până când… o pereche de pantofi de-un roșu aprins le-a strivit în ochi vizitatorilor parcului imaginar faptul că trăiau într-o lume alb-negru.

ȘI?

Și ce? ați spune…

La fel au zis și ei…

Parcul imaginar și-a văzut de treabă și de cotidianul lui cenușiu.

EXISTENȚA PARCULUI IMAGINAR

Dacă ne aducem aminte de noi și ne rearanjăm oglinzile vieții în așa fel încât să formăm o ecuație, egalul acela sec dă moarte.

Se pare că moartea conferă esență vieții, așa cum viața, indiferent cum o trăiești, plămădește esența morții.

Trăim într-un iureș continuu și uităm că, până la urmă, ne vom așeza, cuminți, în pământ, așa de tăcuți încât urletele noastre vor deveni, eventual, ciori filiforme prin nori vineții de regrete.

Ajungem, până la urmă, la o vârstă când suntem uimiți de galopul vieții, dar nu facem nimic mai mult decât să ne maimuțărim orgoliile și să ne alergăm ființa prin coridoarele despre care credem că sunt infinite.

Nu există infinit, după cum nu există măriri și nici vanități. Totul este deșertăciune.

Mă uitam deunăzi la un copac, amărât, bătrân, chinuit și mă uimea tăcerea lui, pentru că, nu-i așa?, copacii știu doar tăcerea. Asta e noima lor. Oamenii, de obicei, trec absolut banal pe lângă copacii banali, pentru că sterilitatea vieții e deșeul care nu ne preocupă, pentru că nu-i strălucitor. Strălucirile efemere zac la umbra zgărzilor ce ne gâtuie secundele. Cine știe ce este o secundă? Ea nici nu există, pentru că se spulberă din însăși neființa ei.

Dacă ne înlumim, asta se-ntâmplă pentru că am fost născuți fără să știm și fără să vrem și dacă hotărâm să murim, nu avem cum, pentru că suntem blamați sau damnați pe vecie.

Viața noastră e un cerc și de fapt este sonetul morții căreia-i suntem hărăziți dinainte de-a ne ști noi de-a oamenii ludici și posaci.

 

 

 

29 ianuarie 2016

ANAMNESIS 

Află că nu sunt trist, pentru că ploaia a uitat să mai curgă-n ochii mei!

Află că nici drumurile nu-ți mai copiază pașii!

E ciudat că orașul care, altădată, se scutura cochet din părul tău,

căzut peste ochii lui cenușii,

te-a uitat…

Și nici străzile acelea ușor lăturalnice nu-ți mai desenează pulsul venelor subțiri

de la încheietura mâinii…

Află că nu sunt… de fapt nu mai sunt cel

încartiruit în veșnica moșmondeală de-a farul

care urmărește meandrele genelor tale…

Află că nu mai ȘTIU

de ce mă aflam pe acel promontoriu al parfumului tău…

peste care mă tot înfurtunam de-a dreptul ridicol

și prilej de râs și batjocură pentru copacii

care-mi tot reproșau să nu mai sufăr, să nu mă mai sufăr

și să-mi răscolesc mormântul sufletului care tânjea după flori de

rumoare onirică.

Află că nu mă mai întristez din orice, la cearcăn de toamnă despletită,

peste vreun regret costeliv.

Acum sunt așa cum n-ai cum ști,

un biet eunuc al propriilor trăiri,

un bătrân azvârlit peste secunde,

un sihastru care-și drămuiește celestul tremur peste veșnicie.

 

21 noiembrie 2015

AFLĂ!

Carul cu trepte abia tace, dornic

să-și scuipe silabele și să-și amorțească vocalele

peste tivul rochiei albastre cu care-am înveșmântat cerul străzii mele…

 

Credeți că mint?

Cei care conlocuiesc pe strada mea, cu mine, în mine, peste mine,

să arunce doar o banală ocheadă

ce-i costă o banală pipăire de retină peste cerul alveolar cu care-am îndrăznit să-nvălui

buzunarul găurit al străzii mele…

 

Știu,

unii mi-au spus că strada asta drapată-n desuuri albastre de subretă știrbă

e doar în mintea mea și că nu-și lasă copiii, Doamne ferește, să hălăduiască nestingheriți

printr-un asemenea maidan de adult ieșit din băierile minții normale,

 

DAAAR…

Vin iar să-mi cuminec o fărâmă de cumințenie a sufletului,

o las un pic să zburătăcească prin aerul albastru al străzii mele

și rog doar, accidentalii precupeți ai imaginii acesteia

să zăbovească fără cuvintele pe care le vinde la pungi de popcorn, bătrânul cu aripi nătânge

din colțul ferestrei.

Eu știu că e nebun, știu că urlă mereu în sine: Habemus papam!

Nu știu ce papă abscons așteaptă,

nu știu ce minimă speranță zburătăcește prin măruntaiele sufletului său mortificat…

Ne-am obișnuit să-i spunem cumva…

șșșșșt,

nu pot spune cum…

Nu puteți rata momentul revelației când îl zăriți:

este bătrânul cu aripi schimonosite din capătul străzii

despre care se spune că n-are vitralii albastre peste pereții ochilor mei

și n-are cum să glăsuiască asemeni îngerilor coborâți peste pământ

și n-are cum să liturghisească liniște-ntre măselele trecerii timpului.

Eu vă spun…

Am un car cu trepte pe care vă invit să coborâți lin

într-o îmbăiere care vă va aminti cu siguranță de cufundarea-n cristelniță

și-atunci veți fi mai liniștiți și mai curați cu voi înșivă,

fără străzi albăstrite de-un lunatec,

fără bătrâni cu aripi și ciudate viziuni de viață veșnică,

fără voi înșivă cumva, schimonosiți de rânjetul propriilor suflete muribunde!

 

Bună dimineața!

Avem soare la micul dejun!

PRIN AERUL ALBASTRU AL STRĂZII MELE

Măcinat-am roua morții peste șaua zânei sorții

Și-am tot nins și-am nins și-am nins

zeci de zmei  peste cuprins de nereie cu măsele

de furtuni și orbi de stele…

Ca să tac într-un ghizdoi

de pământ

răstălmăcit pe cuvinte știrbe, boante,

cu lăcate și noroaie de stupide ciumăfaie…

Lasă-mă să urlu stele, Doamne!

Și să pier cu ele și cu spuma lor străluce

prin sicrie de m-or duce

numai ei știu cum și unde,

că eu pier din mine unde și cuvinte și zăloage

lacrimă uitată-n vărgi și-n bătăi de spinări mute

peste sunetele slute,

care-au tot sulemenit cerul verii ostoit

în căldări de sânge clocot să dea mierii gust de

tropot…

cai zăluzi și mere șoapte prin cosițele răscoapte

de scrisori pierdute-n sticle și-n oceanele de sipet

cu domnițele tăcute și cu ghiers de ștevii slute…

Măcinat-am roua nopții peste șaua zânei morții

Apă vie, apă moartă

și-o crăiasă peste-o toartă,

Apă rea și apă dulce peste ceasul ce mă duce în cel soare știrb și orb,

În cel glas de rege mort,

În cea știmă de mă-nvie ca să mă tot giulgiuiască

și să mă ingungurească…

Ptiu!

de sarmalele închise, parastase nu tot triste și morți proști uitați prin gropi

de găvane din alți morți

Și de pești răstălmăciți pe la uși de înțelepți,  tăinuiți de cei mistreți

în argint de lună plină, searbădă a ei lumină

că în ochi m-au părăsit și din ochi m-au tot lumit…

BASM VERSIFICAT ÎN CHEIE POPULARĂ

Lasă-ți fereastra să plângă în spatele tău,

în coastele tale…

aripi de înger să plângă cu aripi de șindrilă

și coaste de lut, murind în șoaptele mării de pământ

greu să zboare cuminte

sau lacrimi de frunze galbene,

șiroind prin suferințe de cărbune, arse prin morminte!

Lasă-ți aerul să se sufoce de propriul aer tânjind după sine

și molcome cuvinte să alunece pe călcâie de azur muribund

și lasă-ți pletele să fie cheia sol a unei procesiuni nesfârșite

de fauni târzii după care urlă fecioare necioplite cu timp, arcușuri

de zgâriate ipocrizii și urlete scâlciate prin scoarțe de umane

fetișuri…

Lasă orașul să-mi alunece-n buzunar

și să plec iar pe caldarâmul umed,

pe caldarâmul nesfârșit al neputinței de-a urla, de-a plânge,

de-a fi scremut în nașterea care s-a vrut a fi avortonul tăcut al unui nimb

peste care curcubeul s-a speriat de sine…

Lasă!

Lumea e așa cum este…

Ca dânsa nu-i decât Dumnezeu

și dansul lui neștiut și, poate, veverița care-și roade alunele

fără să știe, inocenta, că o privim cu nesaț de manechine stupide!                           (20 octombrie 2015)

LASĂ!

numai faptul că palmele mele descifrează palpitul pleoapelor ei nu poate fi descris în cuvinte

ea zâmbește, cred… e misterul care miroase a părul ei toamna

știi cum miroase părul ei toamna?

a neputință și-a tristețe și-a frunze nebune în culori de tot felul

și pe urmă desenez cu creta pe trupul ei

posibile nopți de iubire

și ea se scutură de liniile mele nebune

ca un fluture multicolor de cenușa iluziilor

și-și freamătă buzele-ntr-un surâs amețitor

și-mi definește doar o clipă despre care nu mai știu scrie pentru că-s neputința însăși…

îi acopăr ochii

pentru că ne jucam de-a v-ați ascuns

și ne-am ascuns atât de prolific încât

nu ne-am mai regăsit niciodată.

îi acopăr ochii…

Nu-l vom găsi pe Dumnezeu în ziduri, deși zidirea dumnezeiască amușină mereu pe lângă noi.

Nu-l vom găsi pe Dumnezeu în prea înalte cântări, deși vocile din lăcașurile Domnului,  cu mireasma lor divină, ne fac mereu pielea găină.

Nu-l vom găsi pe Dumnezeu în crucificările noastre neștiute și nemângâiate, deși suntem pilda înțelepciunii sale peste trecătoarea noastră nimicnicie.

Nu-l vom găsi pe Dumnezeu în cele exterioare nouă până când nu vom învăța că El este ființă din ființa noastră, trecere din trecerea noastră pe lumea asta și respirare tăcută din respirarea pe care-o ignorăm.

NU-L VOM GĂSI PE DUMNEZEU

Vasile tace. Se crede grec termopilian și-și retrage din banca portofelului personal banii pe care-i lichidizează ca să trăiască suprema juisare:  fericirea de-a fi cetățean european!

După ce șade la coadă pe bancomat, Vasile renaște simbolic. Știe acum să comenteze pe la televiziuni că ce nasol e cu EU și cu EURO și cu NOI! După ce face toate astea, Vasile se alungește-n tihna personală și se metamorfozează-n naționalist și dă de toți pereții cu veneticii cuneiformi ai neștiutorimii deziluzionate de-o politică retrogradă!

Vasile tace, dar nu tace! Vasile iese în stradă ca să nu iasă și să-și dea cu părerea despre politicieni pe care-i doare-n noada creierului de patimile lui găletiste!

Vasile e de fapt umil. Se pare că nu vrea să știe asta. El este Cetățeanul turmentat caragialian, agățat de halba lui de bere ca de singura ARCĂ A LUI NOE care știe salva…

POVESTEA LUI VASILE

O sumă frustrantă de mărunte frustrări… Tăcere livrată-n calupuri în fața disprețului general față de înclinația către scris și visare într-un liceu industrial comunist, ceaușist.

Clipe de rebeliune, urmate de pedepse crâncene pentru că mama, vezi Doamne!, era profesor-inginer în același liceu.

O sumă de instantanee ale unei solitudini mocnite și scrâșnite. Furii consumate interior și îndepărtări voite de camarazii de clasă-străini care-și vedeau de-ale lor patimi răsucite.

Viață de liceu, cu profesori pedanți, examene grele, matematici inepte și dragostea profului de română pentru scrisul meu când năvalnic și imperb, când șovăielnic și nesigur.

De fapt, a fost traiectul unui suflet care și-a târât după sine coconul neînțelegerii celorlalți, de la colegii cu lumea lor, la dirigintele ușor arogant și, oricum, superior, până la profesoarele care ori mă dădeau afară din clasă, ori îmi ignorau cu desăvârșire aplecările desuet literare.

Viață de liceu…

O banală înșiruire de momente din care am ieșit ca înotătorul fără aer dintr-o capcană imposibilă.

A urmat Facultatea de Litere, București, festin al spiritului și eliberare de liceanul muncit în durerea unei neînțelegeri perpetue.

Sunt tare departe de-atunci. Aproape 30 de ani…

Țin minte că m-am chinuit să-mi înțeleg dorința de iubire și m-am descoperit în dragostea unei fete cu ochelari prea mari și cu un zâmbet răpitor. Evident că nu m-a băgat în seamă din prima. Eram genul de ciudat care n-avea trecere la fete. Nu știu cum, dar cuvintele mele scrise și spuse au țesut o pânză neștiută care-a metamorfozat totul și-au urmat plimbări nesfârșite pe toate bulevardele și străzile orașului și-am lăsat în urmă, am șters tot ce-a durut și tot ce trebuia să nu doară.

Eh, tinerețe!

 

23 iunie 2015

Viața de liceu…

Luni picioarele ei, pașii ei pe asfalt, nu mai aveau zgomot…

Am căutat să mă obișnuiesc, așa, cu asta…

Am invitat-o la o cafea. M-am înșurubat încăpățânat în aerul acela de-a nu ști ce-i cu ea pe pământ și-am condus-o-n patima mea pentru altfel de iubire, nătângă speranță că mă pot decupa din lumea ei și-mi pot șuiera absintul sulfetului între omoplații ei de odaliscă.

N-am sesizat aura ei decât în clipa în care a dus ceașca spre vârful buzelor. Știți ce-i straniu în toată povestea invitației la cafea? Chiar acceptul. Știam, cu o bolboroseală amară în miezul sufletului, că nu mă mai iubea de mult, dar, totuși, am chemat-o pe marginea acelei cești impersonale să dănțuiască din vârful acelor buze nebune un dans pe care mi-l doream iar și iar…

De ce o fi acceptat?

De ce se cer femeile dorite, chiar și atunci, în momentul acela exact și precis când nu mai simt absolut nimic pentru bărbatul care le este servul frumuseții?

Buzele ei au îmbrățișat aroma cafelei și cuvintele ei m-au învăluit ca să mă-ndepărteze definitiv. Plec mi-a spus și eu știam ce-mi spunea prin marasmul celor patru sunete: trei consoane și-o vocală…

Bucureștiul lălăia nesimțitor dulcea lui mieunare printr-o zi de vară oarecare. Blugii îi răsăreau din pavaj cu-aceeași frumusețe nonșalantă care-mi înnebunise după-amiezi de plimbări ilare și zănatece. Era aceeași femeie cu păr despletit peste umerii goi. Vedeam același tricou răsfirat pe după un umăr ușor ascuțit. Îi tresărea la fel o coardă a gâtului pe partea dreaptă și-avea aceeași șuviță-ncârligată peste lobul urechii. Lobul amețitor al urechii ei de vestală a nebuniei mele și totuși… PLEC! Mai contează unde pleci, iubire? Firește că nu mai contează pentru că-ți sorbi cafeaua și telefonul îți sună. Degetele tale prelungi, subțiri ca niște tulpini de durere se răsucesc și-l înșfacă-ntr-un spasm de nerăbdare.

Zâmbetul larg care-a însoțit deșănțata dezvelire a degetelor întru despărțirea supremă de agonia mea tăcută a fost cel mai dureros. A fost un templu care se năruia printre dinții ei perfecți. A fost furtuna fără zgomote, cu nori scămoși fără culoare, cu fulgere linse peste pahare ciobite, cu urlete seci, fără bubuituri. Un infern tăcut și inept.

Ea s-a descărcat în sine peste propria bucurie și trupul ei s-a-nstrăinat într-o secundă. Restul cafelei agoniza răcit într-o ceașcă banală.

Nu mai am timp, mi-ai spus și mă gândeam în clipa aceea la TIMP, la nevoia mea absurdă, inutilă de secunde în parfumul pe care-l pierdeam, prin gesturile ei care se fragmentau în păienjenișul orașului.

Marți, lumina ei nu mai exista pentru mine. Încercam să mă obișnuiesc deja cu tot ceea ce mi se refuza, cu timpul fanat care se răsucea în mine ca un vierme neadormit, cu toate amintirile care se răzvrăteau prin camera mea ca niște frunze cu suflet de prunc nenăscut. Mă regăsesc pe marginea patului și-ți caut urma prin așternuturi, dar nu vrei să vezi, biet petent al unei dureri banale, că-n așternuturile tale colcăie deșertul unor îmbrățișări trunchiate, ruine ale unei antice dorințe.

Miercuri, lumea se ivește ca pateul din conservă. Atât de obișnuită încât nu-ți mai dai seama c-o întinzi pe felia ta de pâine și muști fără s-o știi, fără să-i simți gustul, fără să mănânci de fapt. Zgomotul orașului te doare și oamenii devin fantomele unui coșmar pe care nu-l mai înțelegi.

Joi… mi-e atât de greu să-mi mai amintesc. Însăși amintirea e ciobită și tristă pe-un trotuar murdar și plin de osemintele regretelor… Joi, e un trist osuar… Lăcrimez și-ncerc să-ngaim cuvinte, dar ele nu se mai lasă născute pentru că mi-am amintit de luni, de ziua aceea când pașii ei pe asfalt își pierduseră zgomotul lor firesc și mă întreb ce rost mai au vineri, sâmbătă sau duminică? Pe cine mai pot păcăli ele? La capătul săptămânii pândește iar luni cu picioarele ei fantomatice… pașii ei care și-au pierdut tălpile și mersul cadențat și sunetul acela inconfundabil de femeia a nimănui.

Pentru că de luni încoace a șters orice urmă de suflet și mi-a dat de înțeles că la creșa de suflete se cresc mormoloci de ură și-a plecat…

LUNI, MARȚI, MIERCURI… 

 

  1. dincolo de cuvintele mele

vedeți cancerul care ucide zâmbetul soarelui,

fericirea lui de-a străluci,

lianele din părul vreunei iubite despre care nu mai știu,

tăcerile mamei…

 

  1. în interstițiile cuvintelor mele

cresc gândacii scârboși ai sincerității

pe care, sincer, chiar nu vi-i doriți

prin bucătăriile sufletelor voastre sulemenite cotidian…

 

  1. peste plaja cuvintelor mele se aștern valuri odioase,

poluate de meschinării, uri cu grijă drapate,

spoieli de suspine

și, mai ales, răsărituri de soare

pe la fanarea ciudată a unei acuplări asexuate…

 

  1. cuvintele mele scrise

sunt doar ARS POETICA și-atât!

nu încercați să-nțelegeți mai mult!

Mâine, în zorii zilei,

vă ofer teatrul de păpuși al cărnii mele

pietrificate…

odă pentru mlaștina cuvintelor mele  

desenul tălpilor buzelor ei

peste asfaltul înghețat și crăpat de timpul

în care tot încercam să pozăm nori cenușii

pe-un cer cu zîmbete silite…

dragoste…

și-un te iubesc

și tăcerea care se naște iar și iar

peste desenul  tălpilor buzelor ei

care se  tot căznesc să vorbească

limitele pașilor noștri printr-un sicriu

de vorbe cu palme și desenele lor din orașul

în care-mi declara sfâșierea apusului dintre umerii ei

puțini?

nesfârșiți?

tăcuți?

zgomotoși?

dragoste…

trisilabică durere din lipsă de timp

și de prejudecăți și de false geamuri

cu buze lipite de ele…

copilă cu pălărie roșie,

cu șuvițe de timp rătăcite prin cratița

aburind a teamă…

dragoste

de silabele-acelea mirosind a hotel și-a mocnite

furii prin umerii eiiiiiiii

 

 

PRIN DESENUL TĂLPILOR BUZELOR EI

Știu că pianul acela tăcea-n carnea sufletului meu și mai știu că toate clapele lui albe-mi  zornăiau în timpane o minciună dulce.

Știți ce-mi spuneau?

NU TE IUBI, IUBIND IUBIREA!

Și eu râdeam, deschizând larg ferestrele topirii mele-n uitare…

A!

Am uitat să vă spun că eram adolescent și că mă dezvelisem abia de curând din geamurile sângerii ale nonconformismelor mele. Eram deja Minotaurul propriei căutări, prin pletele vreunei mătăsoase, iluzorii, Ariadne. Mă cerșeam propriilor clipe…

Urcam trepte, coboram scări, inhalam nori, adulmecam tăcute miresme.

Lumea torcea-n jurul meu tăcută, multicoloră și neștiută.

Pianul acela-mi creștea în suflet cu nimbul unei fecioare la care visam eu, ca un lustragiu al porilor inimii…

Mă ascultam beat de mine, dar, de fapt nici nu mă auzeam.

Între mine și lumile pe care le țesălam printre pletele iubirilor mele, zăcea întunecată, miasma veselă a imageriei morții… Și a venit… cu șorțul de bucătărie murdar, plin de sângele neputinței, cu oase în păr, mânjită cu ruj, machiată strident și-a hohotit spărgând ziduri, clătinând edificii, spulberând certitudini.

UITAREA, clapele negre-ale pianului de care nu se-atingea nimeni, niciodată, în camera copilăriei noastre. Ele zăceau mereu sub un praf translucid, suficient de interesant pentru minusculele vietăți ale uitării. Și-n osuarul lor neștiut îmi petreceam tăcutele entomologice obsesii de neștiut cercetător al propriilor explorări inutile.

Există un PIAN la care nimeni nu știe cânta…

PIANUL MORȚII…

LECȚIA DE PIAN

Cred că toamna este vina timpului

care-mi sângera cândva prin vene poze, icnete, târzii sughițuri

de crengi arămii…

 

Cred că lumea asta din juru-mi

este vina toamnei,

care năvăli iar, neștiută,

c-o eșarfă multicoloră,

hipiotă poveste de beții aurorale…

 

Cred că vina este a tinerei

din colțul drept al pozei de la stânga inimii,

unde pulsa un soare somnolent

și prea slăbit să strige că-i soare și el.

 

Cred în toamne,

pentru că-și vaietă, sincere,

tristețile umede și-și răscolesc băncile

costelive printre interstițiile uitărilor noastre.

 

Și mai cred că toamnele fac parte

din biata noastră nesinceritate

și din strigările noastre mute către nicăieri.

 

Auzit-ai toamnă, glasul rânced…

Fecioară-nfofolită-n nicăieri…

Rapandulă mierie, plină de frunze moarte și resturi

de la masa frugală a zeilor?

 

Nu știu dacă te-aud…

Știu doar că lumea-nzorzonată de prea multe povești

se sufocă-n pana de suflet…

se tace și se urlă pe străzile tale,

deja pline de frunze multicolore…

 

Știi?

Adoram cumva toamna pentru culorile frunzelor ei nebune…

și nu m-am înșelat niciodată.

12 de septemvrie

CREDINȚĂ DE TOAMNĂ

gonit-a vântul efemer prin sânge,

un fur nebun și nemilos pe care nici nu-l știu ierta

și m-a găsit cumva pe la răspântii

de umeri dragi, și strugurii apusuri

lâng-o cercevea…

 

gonit-a vântul

cum tot știe,

să povestească-n nori tăcuți, mierii,

sau vineți, prin cafea,

și m-a găsit, cumva, lipit de gardul

vreunei triste poezii cu ea…

 

gonit-a vântul,

risipind himere, cu părul despletit

și salbă strălucind minciuni,

cu pâlpâiri de dansuri efemere

și lacrimi de fecioare, născocind minuni…

 

gonit-a vântul

ca să mă tot uite,

pe lângă lujeri de-amintiri, străbătători,

și nu-i mai știu nici gustul, nici alintul,

din vremea aia, plină de umori…

 

eu l-am oprit cândva pe o cărare

și m-am stropșit la el din tinerețea mea,

el n-are ochi, n-are cătare,

nici minte n-are, nicio stea…

 

gonit-a vântul iar cum știu și știe,

n-a răscolit decât umilul ciob de nea,

în care-am aninat o altă ie de frumusețe veselă și rea…

 

gonit-a vântul…

 

9 septembrie 2014

gonit-a vântul…

Dacă vine războiul peste noi,

să ne furișăm printre săruturile de-atunci,

pe-o bancă udă, prin ceață…

printr-o  toamnă-n care tu râdeai cu gura până la urechi,

proaspătă, cu măr necules,

idilă de pahar nestins…

și-n care eu te credeam:

PUNCT care nu doare!

PAUZĂ care se uită!

TOAMNĂ rujată strident –

pentru că așa sunt toate toamnele astea

din cauza frunzelor sângerii…

Și clopotele de la urechile tale-n care zornăiau

candelabrele sobre-ale nunților pe care le tot proiectam

în cenușă de curcubeu și-n suferințe

neapărat plângânde…

Davă vine războiul ăsta peste noi,

să-mi promiți că nu uiți clipa aceea

când juram să-ți sărut gâtul ud

și nestemata aceea stupidă care-atârna pe cer…

LUNA…

Dacă vine războiul peste noi, să știi

că te caut până-n măduva spinării cu zornăinde fotografii monocrome…

și-n pletele frunzelor fanate îmi sap mormânt de eunuc neputincios,

Pe-o oglindă-mi scriu cu strălucirea trupului tău

veșnica pomenire…

Saltimbanc nesfârșit al chinuitelor contorsiuni matinale…

și șterg marmura aceea rece peste care plouă, ninge, sapă…

E bine-așa?

22.01.2014

DACĂ VINE RĂZBOIUL PESTE NOI…

dincolo de zarea buzelor ei

Dumnezeu bolborosea tăcut frumusețea,

însăila nori, frânturi de frunze, gemete de vânt

și se lingușea singur în fața oglinzii neantului…

 

foșnetul părului ei

năștea tot felul de umile deziluzii

și-ndărătul pașilor ei

neștiuți eunuci se tot lăbărțau nezăriți

printre prorele privirilor ei

 

de ce?

pentru că ea era.

pentru că ea se zburătăcea-n cuvintele noastre bete

care nu mai știau de ele,

care tot fâlfâiau nebune printre perdele de sânge

și lăcrimau secete nesfârșite-n care

animale de gând secătuite deveneau

instantaneu schelete strălucitoare și dureroase!

 

asta pentru că…

aburul chipului ei de icoană

se prăbușea diabolic și crunt

în sufletul ăsta stupid și credul…

pentru că…

ODALISCĂ PIERDUTĂ-N OGLINDĂ

M-a durut  pleoapa când

cerul a năvălit peste mine cu flori galbene și-albastre,

când luna și-a-nfășurat mantia albă peste sângele meu

și-am șoptit larve de mister și unduiri de mângâiere-n loc de cuvinte,

pentru că ele erau atârnate ca niște rufe la uscat în urechea mamei…

 

M-a mursecat inima, când aripile îngerilor

s-au așternut lin peste coastele Iisus-ului din curtea noastră de copii,

acel Iisus din ghips amar, cu inimă fremătândă și copii jucându-se

de-a mijoarca în jurul mantiei lui…

 

Mi-am înfipt dinții-n carnea mustindă a mărului lui Adam

și mi-am aflat păcatul infernal –

acela de-a iubi infinit un GÂND…

 

O lacrimă firavă

podidea peste bărbia cerului bătrân

și-un sfânt fără ani se legăna

ca un copil într-un leagăn și cânta din fluier

Veșnica pomenire…

 

 

 

18 IULIE 2014

CUMINECARE

Dacă frunzele muribunde-ar povesti

de ce toamna se face flăcări în venele lor,

m-aș întoarce spre casă cu aripi de sânge

răscolind toate poveștile vieții mele

și m-aș întinde peste mormântul nopții

zăbovind soare peste rostuirile cuvintelor calpe.

 

Dacă tu ți-ai întinde părul peste raclele munților cu zăpezi,

iarna s-ar sfârși-n candele de gheață

și-ar ostoi scâncetele sloiurilor ei furtunatece

și-ar lămuri cuminți inorogi visători

peste umerii ei albi, de fecioară nesfârșită.

 

Dacă timpul s-ar rescrie cumva

peste spinările de sticlă ale neștiutelor, înfrântelor

clipe căzute-n prăpăstii de suflet cernit,

m-aș regăsi pe-o bancă de cuvinte,

cu un sărut fierbinte-n căușul palmei,

mi-aș privi încet, foarte încet,

trecerea prin zodia iubirii și-aș zâmbi desuet…

 

Dacă frunzele muribunde-ar povesti,

Lumea s-ar răsuci peste crengi uscate de gând

și ne-ar drămui-n cădere cât secundele unui Ev…

 

Dacă…

 

 

18 iulie 2014

DACĂ FRUNZELE…

 

Din păcate, politica noastră este mai mult colocvială-ntr-un mod, firește, grețos. Acel manu militari al societății civile, în ceea ce privește politicul, este cvasiinexistent. To doing al politicianului român este, mai degrabă, un dolce far niente pe sticla drăgălașă a televizorului. Politicianul român este toreadorul facil într-o poiană a lui Iocan (vezi „Moromeții” de Marin Preda) răsturnată-n derizoriu. Din păcate și cuvintele sunt bolnave pe scena politicului românesc. Arghezi scria despre „cuvintele stricate”. Locvacitatea aleșilor noștri se naște găunoasă, uitată legată ombilical de placenta fetidă a minciunii, a falsității și-a dansului pe canavaua unui Logos lipsit de orice minima moralia. Politicianul român chiar NU VREA să facă pentru că-i este mult mai ușor să câștige VORBIND.

LIMBILE SĂ SALTE  

DOR…

O consistență care nu există și care tot doare și te deoache-n sângele unui amurg de care ți-e silă.

DOR… pierderile, tăcerile, fragmentele din humusul unor secunde fericite de care n-ai știut profita, așchiile din oasele timpului petrecut cu ea, pulberea unor secunde insuficient mirosite, adulmecate, savurate, baia cu flori și lumânări peste părul ei ud, împrăștiat prin toată casa aia a sufletului tău împietrit în adorare și să ne pierdem în fumul lumânărilor parfumate. Dora, ce faci? Dar vino cu mine… ce ai?

Îmi amintesc. De fapt mă tot chinui să-mi exersez mușchiul, atrofiat deja, al AMINTIRII…

AMINTIREA… proces mental care se revarsă din tine însuți în tine însuți ca să se piardă într-o indelebilă, inexplicabilă orgie de semne despre care nimeni nu știe nimic și nici nu trebuie să știe nimic. AMINTIREA NOASTRĂ sau AMINTIREA MEA… fie AMINTIREA EI…

Ce rămâne din toate astea?

DOR… componentă chimică a unei sulfuri care se naște-n creuzetul neștiut al unor clipe regretate că tot regretă la ferestre străine.

Mereu am urât cuvintele pentru că-n consistența lor falsă mi-am pierdut balenele inocente și proaste-ale sentimentelor și nu le mai simt, nici nu mai vreau să defilez hawaian cu ele prin lagăre de flori ciudate. Știu asta și sunt sigur de asta.

De câte ori n-ați văzut pantomima sentimentelor voastre? De câte ori n-am dansat, unii-n fața altora, agățați de ghirlandele multicolore-ale unor trăiri percepute artificial și simțite și mai strâm? Suntem atât de obișnuiți cu asta!

O sun. Te suuuun!!!

Abia-mi răspunde, bună! Bună, iubito! Mda…

Ce este? Nimic, de ce… nimic? Pentru că nu-i nimic… Vrei să-nchid? Nu vreau să-nchizi! Dar simt că n-ai chef! Nu-i adevărat și cuvintele ei abia gâlgâie-n urechile mele, prin difuzorul minuscul al telefonului mobil (a fost o perioadă când telefoanele mobile-au fost apendicele iubirii noastre, un Nosferatu invizibil care ne sugea seva sufletelor ca să se-ncarneze-n coșmaruri erotice din care nu puteam evada până la urmă decât materializându-le-n prelungi nebunii nocturne despre care nu vă voi putea povesti fără să pot fi acuzat de perversiune și nu mai știu ce).

Și-mi spui că mă iubești-nu-ți spun că te iubesc-pentru că nu mă mai iubești-și dacă nu te mai iubesc?

Cuuuum?

Aici a urlat în mine acea neapărată neputință, vălătucită-n drapări multicolor de triste până la urmă pentru sufletul meu amar.

UNDE EȘTI?

Unde sunt? (firește că-n sufletul tău – asta-n închipuirea mea, închipuirea ta bolnavă, bolnavă de TINE, IUBITO!)

Iubirea-i boală repetitivă, dezangajantă, dezarmantă și urmată de-un lanț întreg al unor dez-)

De ce nu vrei să ne vedem?

Ca să-mi spui iar că sunt nu știu cum și arăt nu știu cum, de fapt nici nu vrei să ne vedem și astea sunt plasele pescărești întinse mie ca să mă transformi în crapul la grătar pe care să-l savureze uitarea ta pe care o urăsc deja.

Eu sunt matelotul acestui mic naufragiu sentimental atât de penibil că râd și curcile bete cu furouri și dresuri rupte, tot sătule să mai cerșească, pe bani, vreo fărâmă de fericire erotică. Mai ești aici? Mai sunt aici? MAI SUNT? Păi, tu trebuie să-mi spui și nu vezi că ne antrenăm în lanțul ăsta de nonsensuri făcute să ne respingă unul din altul, să ne ducă, așa, cât mai departe? Îți vreau sufletul! Nu mai există. Nu mai ești a mea. NU MAI SUNT A TA.

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.13.

Pielea pe care-o iubesc

merge fără umbrelă prin ploaie,

strigă la ochii pierduți prin întuneric

aleargă desculță printre zâmbete silite…

Pielea pe care-o iubesc

se-ascunde veșnic de lumânări

și nu-l place pe Dumnezeu,

i-e frică de metrou

și tot râde ca proasta la pisici…

Pielea pe care-o iubesc aleargă printre nestematele

neștiute-ale lumii

Și-i spunem:

Om,

Înger,

Tăcere,

Femeie,

Pielea pe care-o iubesc

E zmeul meu de dimineață,

Când îmi sorb cafeaua fierbinte

Și-ncerc, liniștit,

să mă scriu

peste dulcea ei textură…

27 aprilie 2014

PIELEA PE CARE-O IUBESC 

Apoi a fost rujul ei carmin.

A fost rujul tău carmin care-a sâsâit deodată, cu limba lui despicată, spre creierii mei, de sub un scaun strivit prin moloz…

În prima secundă n-am știut ce-i cu acel obiect delicat și-atât de feminin. Îmi șuiera vântul prin suflet, mă mocneam, căutându-mi gândurile bezmetice pe la chiuveta din baie care nu mai era chiuvetă… Nici eu nu mai sunt eu, nu-i așa, domniță, care nu mai ești în viața mea?

Pe urmă am realizat că-i un ruj și, mai ales, că-i rujul TĂU, DORA! De fapt, sub scaunul meu strivit de amintiri prăfoase ești chiar tu, DORA-CARMIN, Carmina Burana a durerilor mele patetice, adulate de-un cor antic multicolor care tot scâncește lacrimi de beție peste filmul prost al nefericirii mele! Aici, neapărat, cântec de lume cu Loredana Groza-n costumație de anii 30! Hihihi, hahahaha!

Deci, a fost rujul, la naiba, nu trebuia să-l văd pentru c-a răscolit iar viața mea dementă!

L-am ridicat cu degete tremurânde de la podea. Nu-mi venea să cred! Nu-mi veni să cred! Nu mă crede să cred că-mi vine să cred și nici nu-mi va veni să cred! Ești atât de credul, băiete!

N-o să vă vină să credeți!

L-am dus încet, tot tremurând, ca un bețiv fără doza zilnică de alcool, la nas! Și-n mirosul acela atât de cunoscut neștiut, a izbucnit o întreagă nebunie florală și-apoasă, un dangăt sumbru de sonor și delicat, violaceu, vanilat, al sufletului ei peste uimirea mea beată de noutatea acelei clipe mirosite suav și hapsân.

Sunt o fiară… Sunt un zeu gol peste clapele-acestui moment care mă doare al naibii!

Mi-a venit să-nfulec muștiucul acela din care se scurgeau amintiri nebune… Nălucirea trupului ei… Ceața care se ridica din el, cu parfum de note moarte. De ce tot hoinărești printre coastele ei? Ea nici nu mai există. De ce îi populezi osuarul unui suflet despre care nu știi mai nimic?

DORA? DOARE?

Mi l-am plimbat ușor peste buze ca să-mi amintesc – știți durerea aceea nemiloasă care nu doare pentru că doare prea tare? Scâncetul acelui cântec din care ieșiți aneantizați, cu sufletele cârpă și cu așchii de os prin rutina zilnică?

Mi l-am plimbat peste buze, cu parfumul de ea, dement… Și l-am ascultat cum se legăna peste buzele mele ca un sânge păstos! Avea gustul ei și gustul ei mă făcea să-nțeleg demența acelei clipe de voluptate-n care-mi gemeam dorul de tine, Dora!

Și-a troznit ceva… O ciudățenie care se ridica prin ochii mei…

Jumătate de perete…

Tapetul binecunoscut care tot renăștea-n uimirea mea, Dora!

Cum de-a făcut asta rujul tău, rujul tău carmin și nebun?

Ce-i cu rujul ăsta neobișnuit? De ce este atât de ea? Cum de se desface-n felii de voluptate peste lumea asta deșertificată?

Am văzut textura peretelui și ceva din zâmbetul tău, Dora… doar un abur parfumat din clipa aceea în care te duceai cu farfuria la bucătărie, doar în cămașa mea de-a doua zi și-n ciorapi flaușați!

Știți ce-nseamnă feminitatea? Clipa aceea din unghiul unei dimineți oarecare, când ea miroase atât de femeie și se comportă, fără să știe, ca o femeie ce-ți năucește glasul interior!

Culmea… eram pe veceu când ea a trecut spre bucătărie! Lăsasem ușa deschisă, hihihihi!

Ce penibil de intim sună!

Lumea se naște din intimități adorabile și jenante pentru milionul de ochi ai lui Ianus!

Nu sunt un Ianus, deși tu m-ai acuzat pentru asta. Mi-ai spus Ianus iubit! Oh, lalalalala!

Felia de portocală peste plaja trupului tău fierbinte… et puis je fume!

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.12.

Azi m-am trezit cu gustul ei pe buze, năucit. Nu mi-am mai găsit drumul spre baie, m-am urât, am plâns, totul s-a amestecat în mine și m-am simțit murdar, inutil.

Ai simțit vreodată cum DUREREA pulsează-n tine și se tot nălucește-n jurul tău, pe stradă, printre prieteni, prin paharele pe care le bei, peste carnea bine prăjită pe care te tot silești s-o-nghiți așa cum se cuvine, în așa fel încât ceilalți să nu observe că desenul vieții tale s-a dus naibii și-n colțul străzii coșmarului tău zace bătrânul ăla cu aripi care mai și rânjește sibilinic… Băiete, lumea s-a tot dat la zaruri…

Am vrut s-o mai caut. M-am dus acasă, la ea.

Bună ziua!

Bună ziua!

Sărut mâna!

Ce vrei?

O vreau pe ea.

N-ai cum!

De ce?

Pentru că trebuie să te duci de-aici! Eu vreau, VREAU să te uit și să te uiți și să te uite! Eu n-am fată de dat pentru unul ca tine, amărâtule!

Avea chipul înflorit de ură! Mama ei, o chestie abstractă, cu nu știu ce halat pe ea, papuci de casă, un bol cu gem, mâini de grenadier… Se spune că tinerele ajung precum mamele lor la bătrânețe. Vaaaai! Dacă va deveni mă-sa și toate interstițiile organelor mele interioare se zvîrcolesc într-un desen răvășitor!

Unde este, doamnă?

Unde nu trebuie tu să știi, lover boy!

Engleza dumneavoastră este impecabilă, doamnă!

Și drumul dumitale dincolo de ușa mea va trebui să fie impecabil, domnul meu!

Impolitețea dumneavoastră desăvârșită, doamnă, nu mă va împiedica să vă transmit faptul că o voi găsi cu sau fără voia dumneavoastră!

Impolitețea mea te invită să-ți găsești drum prin ratarea ta puturoasă, domnule!

Mulțumesc frumos, doamnă!

Mulțumesc mult, domnule!

Știam. Știam că n-o voi găsi acolo. De fapt, nici nu mai era în mine, deși eram invadat tot de sîrmele ei parfumate!

Ce este iubirea?

Un dulce pretext de-a te minți că poți presăra cu flori și fluturi beți, prin stomac neapărat, o lume care, de fapt, habar n-are de mecanica asta!

PORTRETUL IUBITEI PERFECTE

A nu vă iuziona că femeia dintr-un poster sau dintr-o revistă este neapărat femeia vieții voastre!

Deseori, realitatea este cel mai ilustru magistru-al modelării sufletești.

Cea mai dulce senzație care te desființează sufletește derivă din detalii aparent nesemnificative, o aluniță, un rid, culoarea ochilor ei de dimineață, o șuviță, un gest, o mișcare, noaptea din privirea dorinței ei, felul cum danseasă ca o nebună, tăcerile de după-amiază, felul cum se-nchide-n baie morocănoasă! Paranteză – ador bosumflarea femeii iubite, momentul acela adorabil când întoarce spatele și se naște-n ea, parfumată, indicibilă, rezonantă – pentru că eu știu și ea știe, că totul e un ludic spectacol de cuplu pentru savoarea iubirii noastre neapărat spectaculoase, pentru cine, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, nu-i spectaculoasă iubirea adevărată? – ador răceala ei calculată pe metru pătrat de timp mimat de altfel pentru dacă-i înfig degetele-ntre coaste și-ncep s-o gâdil se duce naibii tot sloiul solemn al supărării ei de Meduză ofuscată, piere totul într-un abur parfumat de râsete nebune, de picioare-azvârlite prin aer, de spasme neștiute și totul e dulce uitare de timp. Ar fi frumos să dureze o veșnicie, dar ar fi fals. Dulcea candoare, senzualitatea golașă, jucăușă a unor clipe rămâne-n tiparul CLIPEI. Dacă durează mai mult se pierde-n TIMP. Timpul doare de obicei, știi?…

A nu crede că femeia perfectă trebuie să fie topmodel! Mare greșeală! Femeia perfectă este plină de imperfecțiuni dulce-asumate!

Femeia virtual desăvârșită nu-i femeia de lângă tine, femeia pe care o respiri și, mai ales, FEMEIA PE CARE ȚI-O ASUMI!

M-am prefăcut apoi c-o visez! Tresăream la semafoare, mă mințeam că mă sună, căutam să aflu semnele ei prin lumea mea, dar nu mai era nimic și m-am trezit că trecuseră ceva ani…

Visul a devenit vis și visarea se visase deja. Stăteam pe canapeaua care se năruia sub mine și mă tot căzneam să-mi amintesc chipul ei.

Nu pot să mi te amintesc, iubito! Nu pot, nu pot, nu pot!!!!

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.11.

 

Nea Ene se trezise de dimineață. Zorii-i jucaseră-n priviri cu lacrimi reci, de ger târziu.

S-a aplecat peste sine și-a oftat din toți rărunchii.

Mă gândesc să vând și oaia asta care-abia mai stă-n picioare, acu… no… când prețurile scăzutără, dar îl durea sufletul. Își simțea moartea jucând pe la creștet, îi mirosea a coasă. Îți trebe bani, moș Ene și-alunecă iar în gândul lui supărător că dacă vând oaia, deschid ușa Morții să-mi amușine prin cearșafuri și să te calce, să te strângă și să te-azvârle-n sufletul negru-al pământului, moș Ene!

Și dacă prețu-ar fi bun?

Soarele izbucni, deodată, ca un snop de flăcări, de după obrazul încercănat al muntelui Fuiorului, cum îi spuneau ciobanii din bătrâni…

În fața bătrânului stătea, încremenită, o stafie neagră.

Bătrânul n-o vedea…

Tot rodea dintr-un capăt de țigară stins demult…

Un vaier prelung de cioară sugrumă tăcerea începutului de zi.

Gândurile omului rămăseseră atârnate-n aerul prăfos al dimineții…

 

15 martie 2014

ÎNCERCĂNARE

Hai, să fim serioși!

Fuma… Își fâlfâia aripile-alea bătrâne, din care tot cădeau fulgi ramoliți, prin aer și râdea… Eh, noi bătrânii nu ne mai jenăm de mătreața care-alunecă-nspre voi, tinerii imperbi.

Nu va pleca niciodată. Mai lasă-mă, naibii și eu te las și fâlfâitul strident al aripilor ca de sticlă mi-a zuruit strict pe la urechi, dar tot n-a plecat. Și-a târât picioarele-nspre casă. Casă?

Care casă?

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor!

Casa mea este la etajul unu… aparent ireproșabil, pentru că nu mă interesează liftul rataților care tot plătesc ca nebunii pentru o facilitate care-oricum nu funcționează în aia a mă-sii! … Aia, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, fiind înjurătura funestă a omului frustrat de propria existență. Dacă sunteți frustrați de propria existență, vă puteți defula zvârlind o p-aia a mă-sii fără consistență proprie, urlând în propria mască, în timp ce alte măști se perindă peste dumneavoastră, tot amușinând chestii interesant de bârfit…

BÂRFA? WOW!!!! Ce sport național!

BÂRFA? Veșnica pomenire a buzelor lipite insipid, ca niște cumulonimbus cleioși peste viața celuilalt!

Ești frustrat? BÂRFEȘTE!

Ești întristat? BÂRFEȘTE!

Ești mort? BÂRFEȘTE!

Cei trei B!

Reinventarea propriei existențe care m-a făcut nebunul orașului de la mama ei!

Dacă există o persoană pe care să vreau s-o-nfășor în covorul persan al propriei uri, asta e mama ei… Pentru că te-a făcut nebun? Și nu ești? Se uita la mine și nu mai știam dacă ești tu, Dora, sau mă-sa! Pentru că-n vitraliul vieții mele sacrosancte ele erau asemenea. Și m-am prăbușit în singurul sprijin pe care-l mai aveam și mi-am deschis umbrela…

LOGIC… A-nceput ploaia de lacrimi, mă, tu ești bărbat sau noadă? Tu ce naiba mai ești, fi-ți-ar asfaltul de față! Și n-o mai recunoșteam în pleiada acestor vulgarități care mă uimeau. Ești tot frumoasă…

Oare?

Oare…

Prin camera mea au început să cadă tablourile. Bine, vorbim despre tablouri ieftine. Oricum, ea urăște tablourile atârnate pe pereți. Ți-am spus că idioțeniile astea n-au ce căuta-n casa mea și tablourile nu sunt cine știe ce…

Și-mi alergam propria fantasmă…

Se făcea că avea pantofi cu toc, ciorapi negri, fustă asemenea, con… îi înjunghia voluptuos coapsele și nu vedeam numai eu asta și asta mă-nebunea și te-nebunea, domnule? Da, firește, eram gelos, pentru că toți se zgâiau la fusta aia dansândă prin noapte… Sacou și cămașă…

Este absolut ravissantă, o femeie purtând cămașă…

Neapărat albă…

De ce?

Bătrânul și-a terminat țigara…

Pentru că-i tare feminin și nebunesc! Femeia care-l face pe bărbat senzual, dincolo de parfumul ei secret pe care nu-l vom ști povesti niciodată! Este o istorie și asta… la care bătrânul zâmbește că asta-i tare, băiete! Știu și o văd pentru că este partea a doua a poveștii noastre, i-am cerut să se-mbrace-n Fred Astaire, să aibă portțigaret și să-și țină-n buzunare iluzia mea de-a iubirea iubindă.

Te-a ascultat? Ea nu m-a ascultat niciodată, daaaar… Era un Fred Astaire adorabil, fără să danseze. Nici nu era nevoie… Magheru era al nostru. Eram în plin film polițist. O urmăream ca prostul…

UNU, pentru că toți bărbații străzii o urmăreau…

DOI, pentru că ea știa foarte bine asta. Și-n barul acela s-a dus drept la gurist și i-a smuls microfonul și-a cântat cel mai nebun cântec al vieții noastre… My Funny Valentine! Tăcere și mișcare de gutui în suflet! Știi despre asta, bătrâne? Moșul nu clipea. Un rictus i se sculptase peste buze, era urât pentru că nu știa să mă urască așa cum îl uram deja! Și vreau să pleci odată! Eu nu mai am pereți și nici tăceri. Eu sunt mai singur decât tăcerea.

 

Sunt sclavul detaliilor vieții mele și-mi place să le scriu pentru că-mi pictez în cap lucruri imposibile precum dansul ploii peste fața orașului ăsta desfigurat de neputința mea…

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.zece.

M-am vopsit…

te-ai vopsit?

M-am vopsit și te-am iubit și te iubesc și eu iar te iubesc ca să te iubesc și să risipim tot mereu iubire-n jurul nostru ca florile pe mormintele uitate…

Eu făceam exact ce cred că făcea și ea, adică trăiam, pe aceleași străzi, prin același timp, în aceeași clauză a iubirii unde se înrolase și ea, voluntar nebun al neștiinței, pentru că ziua aceea, ultima, a fost durerea totală și pură… Vedeam tot orașul năruindu-se-n jurul meu! Erau zgomote apocaliptice și ea mă-ntreba că ce ai? Ce naiba tot ai? Era urâtă! Pentru prima dată n-o mai recunoșteam… Blugi fierți peste un asfalt imund, părul slinos, sârmele-alea risipite peste tot, ochii metalici sau metalul din ochi… Mama a zis că să mă lași în pace și mă-ta ești tu? Rânjetul ei scrâșnea a metal, că doar iubita ta este copia imperfectă a unui prototip irealizabil, eminesciană chestie de licean frustrat… O iubeam și ea se-ntorcea cu toți pixelii ăia de sârmă ciudați, cu fusta ei crem și cu pantofii ștanțați neapărat pe-o canava de high life strepezit ca să dispară-n mințile voastre, cititorilor…

O urâți?

O iubiți?

Ce mai contează?

Bucureștiul, Magheru, Piața Romană, Dâmbovița pulsau în jurul ei… Culmea că la metrou am văzut-o vânată de ochii femeilor… Femeile știu să privească mai carnal, mai senzual și mai insidios decât bărbații care-s mai fruști, mai proști și mai direcți!

A urcat… Am pierdut-o!

Știți mirosul spațiului gol, golit? Ceva care-adoarme a neputință. Nu mai știi ce să faci. Nu-ți mai ești suficient ție însuți. Te prăbușești în golul propriei remușcări… Știu că plângeam și plânsetul ăsta se risipea stupid prin gândurile oamenilor din jurul meu… De ce asta și nu ailaltă? De fapt, ea nu mai era, cu sârme sau fără ele… Mergeam pe asfaltul ud… Știți că nimic nu este mai impersonal și mai stupid decât asfaltul ud? Îl urăsc și-l iubesc și iar mi-e silă de el! Urăsc zgomotele terne-ale străzii și muzica aceea de claxoane, voci, trupuri mergânde, chestii care n-au nicio legătură cu suferința ta… Mergea inert… mergea pur și simplu prin ploaie ca să știe că ea nu mai avea cum să fie și lumea ESTE! E ciudată de ESTE! Un A FI hidos care se lățește peste reclame, peste fețele de conjunctură ale oamenilor, peste filmul ăsta beat cu tine singur, dezvelit peste propria goliciune.

 

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.nouă.

Când a venit iar, am simțit pur și simplu scârțâitul, pentru că-mi sângerau timpanele.

N-am putut să văd pentru că auzisem prea mult și simțisem prea tare și durerea aceea nu se poate descrie-n cuvinte.

Eram în fotoliu, cu umbrela deschisă deasupra capului. Ploua. Din tavan nu mai rămăseseră decât ferfenițe vulgare. Citeam Musil sub umbrela mea de burlac, în fotoliul meu de burlac, stupid, cu umbrela deschisă-n propria casă… Ea a apărut deodată… Nici nu mai contează cu ce era îmbrăcată pentru că nu mai era trup, nu mai era consistență umană, nu mai era decât un imens scârțâit care mă durea-n miezul creierului. Știu că i-am recunoscut doar buzele, rujate c-un roșu strident. Parcă era sânge mânjit peste… CE? A-nchis umbrela și-a lăsat ploaia să-l spele de oroarea clipei… N-o mai știam. Erau doar niște buze sângerii, atârnate de-o mățăraie de sârme care zornăiau, clipe metalice prin trupul care-o căutase cândva și nu mai știa ce să caute.

Unde ești, Dora?

Am venit să-ți spun că totul s-a terminat și-i sâsâia vocea, deja metalică, și se-nchircea-n propriul coșmar metalic, o păpușă dezarticulată cu vene de sârmă, cu țesuturi transformate-n unghiuri metalice, cu inima pulsând concavă-n propria ruginită uitare… Știu că plângeam sau plânsesem cândva și că ploaia stupidă erau lacrimile mele și-a trebuit să-mi deschid iar umbrela ca să mă apăr de propriile lacrimi.

Ea n-a plecat. A intrat pur și simplu-n mine și toată sârmăraia am devenit eu. I-am simțit gustul, și mirosul și neputința. M-am ridicat cu greu. Mă dureau oasele, mă durea umbrela care-mi crescuse-n umăr, mă dureau lacrimile care nu se mai opreau din ploaie prin tavanul orașului meu. Vecinii tot urlau că mai lasă-ne, dom´le cu plânsetul ăsta de ploaie! Ne-am săturat!

Și-n restul de oglindă care-mi mai rămăsese m-am văzut ea, EA! Zdrențele buzelor pulsând sângele iubirii noastre și tăcerea aceea mormântală din clipa despărțirii…

Auzi? N-ai o țigară?

Habar n-am! Eu nu fumez. Ah, da! Uitasem. Era cu spatele și-avea picioarele goale. De ce nu purta ciorapi? Ca să mă-nebunească pe mine? Nu… Pur și simplu… era o femeie cu părul lung-scurt, țepos, tuns băiețește, care nu purta ciorapi și mergea goală prin inima mea din sârme ca să mă uite cum uit că sunt eu și robinetul se sfărâmă-n căușul palmei mele.

Apa a țâșnit singură, iubito! Vorbești serios? A râs și s-a ghemuit la pieptul meu. Am simțit praf de păr lunatec, scurgându-se pe resturile podelei iubirii noastre. Am simțit acea zvâcnire muribundă a brațelor ei, care se-ncovriga peste clapele poveștii mele. Eram neputincios. Erai neputincios pentru că mama ei ți-a tot spus, și unchii ei și unghiile ei… Domnule, termină odată! Las-o naibii că nu merge, ea nu-i pentru tine… Ea nu-i pentru mine…

Și vorbeam ca nebunii la telefon… n-aveam fire, n-aveam suprataxă, n-aveam decât vocile de care ne atârnam cu o voluptate fără cuvinte pentru că din cuvinte se țesea nebunia aia virtuală cu bună, iubi! ce faci, iubi? da, tu ce mai faci?

Tu ești?

Eu sunt!

Și nu ți-e dor de mine?

Ba da, mi-e dor.

Și de ce ți-e dor?

Pentru că  vreau să te văd.

Și de ce vrei să mă vezi?

Pentru că vreau să te sărut, vreau să-ți simt culoarea rujului, vrea să se-amestece iar cu ea și vrea să-i simtă vocea-n telefon…

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.opt.

Așa… Acum să continuăm… De ce mama ei m-a urât dintotdeauna? De ce mama ta mă urăște? Pentru că nu te place, punct. Pentru că nu mă place? Pentru că nu te place și gata! De ce nu m-ar plăcea mama ta? Pentru că ești nebun și ei nu-i plac nebunii, pentru că ți s-a năzărit că-n casa ta sunt cratere și pe obrajii mei cresc sârme. Ești nebun!

Cândva tot visai la ochii mei frumoși! M-ai târât într-o biserică catolică și-ai plâns la un altar că nu mă vei părăsi niciodată. Mergeam de mână pe stradă… Știu că sună stupid, e ceva EVIDEEEENT! Toți îndrăgostiții merg de mână pe stradă, LOOOOL!… dar, pentru mine, era un farmec dintre cele mai nebune… Era cel mai frumos lucru de pe lumea asta. Știu că viața nu-i clădită să dureze, pentru că nimic nu durează pe lumea asta, nici palatele, nici măririle, nici operele, nici săruturile tale! Acum am pierdut-o, nici nu mai știu cum o cheamă…

Azi, după ce-am intrat la mine, am găsit un perete lipsă. Casa mea se deschidea funest spre forfota bulevardului de sub mine și toată oroarea aia stradală năvălise peste parchetul meu și peste farfuriile mele, peste paharele mele, peste toată intimitatea mea văduvită de tine. Era un haos și multă gălăgie și-o grămadă de praf!

Noroc că ploua! În baie, sub calorifer, am găsit șosetele tale vărgate… și-atunci mi-am dat seama că… Mi-am dat seama că ce? Niciodată nu avem răspunsuri, nici soluții! Asta e iluzia noastră, că suntem niște factotum ambulanți!

Mi-a fost mereu frică de lipsa cuvintelor, de neputința lor, pentru că-n cuvinte ne rostuim zilnica noastră existență, amară sau dulce. Mi-e frică de cuvinte pentru că sunt atât de importante, fie că fâlfâie prin aer, fie că se-nchid, ele însele-n textura hârtiei pe care le scriem. Acum le-nghit pixelii imaginii ecranului de calculator și tot mi-e frică de tine, cum te-oi numi, mi-e frică pentru că te iubesc și-o să te iubesc și te-am iubit… Era atât de subțire-n stația aceea de metrou… Eram departe de ea și plângeam după ea, dar ea nu era acolo. Stația aceea de metrou era stația din sufletul meu și batista-n care-și sufla nasul (știi? Am răcit… iartă-mă! De ce să te iert, ești nebună?), toată povestea aia cu fata fără nume, așteptându-și metroul, era, de fapt, iluzia mea…

Îți mai aștepți iubita?

Cine ești?

Era bătrânul… I-am văzut doar fâlfâitul aripilor… A trecut ca o boare albă prin colțul ochilor mei… Eu nu sunt nimeni și sunt tot ce vrei să fiu!

Și-a mișcat ușor aripile și mi se părea ciudat pentru că toți din jurul nostru găseau asta ca fiind ceva firesc… O gaură de metrou și-un bătrân cu aripi care mă abordase așa, din senin, și-mi tot spunea că e-n regulă, știu că lumea toată, în jurul tău se năruie. Chiar nu ești nebun, e firesc…

E chiar firesc?… Azi dimineață mi-am găsit ceștile pe jumătate… Ieri, ceasul s-a măcinat singur, instantaneu… A devenit praf de timp, sticlos, nebun, care-mi urla-n timpane… Deja, domnule, m-am obișnuit cu disiparea asta din jurul meu. Nimic nu mă mai miră! Aștept chiar prăbușirea Casei Poporului și bătrânul a-nceput a hohoti din aripile sale translucide care imaginau prin aer amorași sticloși, veseli nevoie mare!

Ești amuzant, copile! Eu? Copil?

Toți sunteți copii, mai ales când iubiți!

De ce?

Pentru că iubirea vă face mai puri decât picurii ploii de dimineață și nu vă dați seama de asta și tot strigați și plângeți și vă tânguiți… Niște copii… Și-atunci i-a văzut chipul și-a știut că acel coșmar pe care-l trăise, toată acea poveste în care uitase că Dora-i Dora și că iubirea lor este iubirea lor fusese cel mai blestemat coșmar al vieții lui… un calc straniu peste o sumedenie de prăbușiri iluzorii… Atârnai de tine însuți, în propria-ți casă, depresivule, nebun ce ești!

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.șapte.

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.șase.

Brusc… mi-am dat seama că-i uitasem numele. Eram în mijlocul unui bulevard intens circulat, i-am uitat numele și lumea aia imensă care forfotea-n jurul meu începu să mă agaseze cumplit pentru că nu puteam să-mi mai aduc aminte numele ei. Nu mai știam! Chipul i-l aveam în cap, dar numai cu sârmele-acelea hidoase care-i brăzdau obrazul și numele… NUMELE… Nu puteam cu niciun chip să-l recompun în minte…

Am ajuns să dorm, chircit, ca un foetus, într-un fotoliu desfundat… În jurul meu zăceau ruinele fumegânde-ale camerei mele… Frigul acela continua să-mi fâsâie-n urechi. Stăteam închircit în propria neputință și tot căutam să-mi amintesc. Ce? Ce trebuia să-mi amintesc?

Ce trebuie să-ți amintești? Că ți-e frică? Ești la metrou… Ceva huruie prin pieptul meu și cineva mă ține de braț. Bună! Bună! Ce faci?

Ce fac?

Mă cheamă Dora. Ce nume frumos! E așa frumos afară! Și m-aud atât de stupid, cerșind vorbe spectaculoase-n fața acestei fete unice! N-am mai văzut în viața mea așa ceva! Tu știi să săruți? Habar n-am și-a-nceput să râdă ca un copil… firește că știi să săruți, oricine știe să sărute. E ca mersul pe bicicletă, dar nu știu să merg pe bicicletă și iar hohotele ei de fluturi multicolori, învăluindu-mă-n tulburarea lor parfumată…

Dora… este înaltă, poate prea înaltă…

Dora nu știe să privească… ea este privirea însăși, albastră, curată și murdară-n același timp…

Dora miroase a frunze strivite de pași neștiuți, toamna târziu, când e ceață și foarte frig.

Dora poartă haine minunat de simple, minunat de line și minunat de catifelate.

Dora știe să tacă și știe să râdă.

Dora este Dora mea. Asta-mi place tare mult! Să spun mereu că Dora, ești Dora mea! Dorul meu, dorurile mele, tăcerile mele și plânsul meu…

Dora… ce nume frumos!

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.șase.

Mi s-a făcut frig. Nu știu de ce. Nu eram bolnav. Pur și simplu, frigul a devenit o stare. Îl purtam cu mine. Mai întâi m-a enervat. Mă scuturam mereu, înjuram, tot vream să scap, mă trânteam pe jos, mă frecam de pereți, scrâșneam din dinți, îl scuipam. Pe urmă a venit starea aceea de algă, de letargie prăfoasă-n miez de vară toridă. Atârnam de mine însumi, mă priveam de departe printr-un binoclu orb și râdeam de bezna care se-ncleiase peste tot printre oasele, țesuturile și organele mele. Nu eram beat, ignor băutura. Eram pur și simplu inert. În cele din urmă, m-am obișnuit. La mine acasă creșteau promoroaca, zăpada și ghețurile unor sentimente de mult apuse.

Vrei o cafea? A dat ușor din cap și-am înțeles că vrea o cafea. Cândva… oare când să fie asta?… oare… mă rog… cândva, adoram să bem împreună cafea, după diminețile de iubire, cu o încleștare nebună-n trupul ei, în ființa ei de carne și de suflet… Mai întâi mă așterneam vizual peste ea, ca o pătură supusă, lină, peste frumusețea liniilor trupului ei și-o fotografiam, tăiam pozele, le recompuneam ca pe un film al unei agonii dulci. Tăceam. Nu aveam cuvinte-n fața trupului ei gol, dimineața… Cred că diminețile sunt cele mai sincere și mai nete perioade-ale vieții unui om. Se spune că beția este deliriumul adevărului. Cred că dimineața este timpul sincerității unui om. Și noi ne dăruiam sincer unul altuia, așa cum ne uram sincer, așa cum ne mușcam sincer și-așa cum ne priveam sincer…

Adoram s-o admir dimineața și ea, dormita, obosită de iubire, cu un zâmbet pierdut în colțul buzelor, cu părul lung sau țepos, cu umerii goi, abia întredeschisă lumii din afara ei. ERA FEMEIE… Eram extaziat…

I-am întins ceașca. Vedeam jumătatea dreaptă a feței brăzdată de firele argintii, sârmele nenumărate care se curbau în jurul ochiului, îi țâșneau peste sprânceană, se-nfigeau în lobul urechii…

Am tăcut. Știu că mă crezi nebun, dar eu te iubesc.

Mă iubești?

Da, te iubesc!

Cum?

Simplu… privindu-te și tăcând… priveam acel imens deșert al chipului adorat, priveam farsa care se desena-n sârme oțelite pe chipul ei și mă-ngrozeam. Crezi că trebuie să merg la doctor? A-nceput să râdă! Era, mai degrabă, un rictus în care scrâșneau, unele peste altele, liniile acelea ciudate… Am încetat să-i mai spun că, după ce-a plecat, am rămas fără masă. Pur și simplu s-a prăbușit. În gaura din mijlocul podelei, acolo unde fusese patul nostru, vâjâia un vânt stupid, cu sistolă și diastolă, ca o inimă uriașă ce pompa la nesfârșire aer fetid în creierii mei!

N-a băut cafeaua. A dispărut pur și simplu, fără cuvinte și-am început s-o caut!

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.cinci.

Mi-a venit în minte ideea absurdă că din trupul ei se desprinseseră două mici porțiuni de frumusețe. Dumnezeu greșise cumva în alcătuirea ei și eroarea de concepție ieșea tocmai acum la iveală. A ieșit de la duș, înfofolită-ntr-un prosop larg, fără să mă mai lase s-o ating, s-o sărut sau să-i mai văd vreun petic din trup. Și-a pus un trening pe ea, și-a luat playerul și mă duc s-alerg. De ce tocmai acum? Pentru că vrea să fie singură.

Remarcile mele privitoare la ciudățeniile de pe obrazul și pe genunchiul ei, cred c-au rănit-o destul de tare, domnule! O asemenea femeie e rănită cumplit în amorul propriu dacă te legi de frumusețea ei.

Te-ai întors foarte târziu. Da, m-am întors. Mi-am întâlnit niște foști prieteni, am stat la o cafea… În trening. În trening, și ce, pedantule? Urăsc să-mi spună așa și ea știe și tocmai de-aceea apasă, aproape cu voluptate, peste cele patru silabe: PE-DAN-TU-LE! Și i-a spus că s-a simțit liniștită și ADMIRATĂ că nimeni n-a văzut nimic ciudat la fața mea. Cred c-ar trebui să vizitezi un psiholog, ce zici?

Hai să vizitez un psiholog și să te explic și să-i explic despre noaptea aceea nebună… Intrai… am trântit ușa după tine, fără să văd decât parfumul iute și acru al dorinței mele de tine. Intraseși… cu picioarele lungi, cu fusta strâmtă, cu bluza fără culori pentru că nu-mi mai amintesc nicio culoare, nimic. Îmi amintesc mirosurile, cel al dorinței, cel al furiei, cel al sfâșierii hainelor. Nu-ți știu goliciunea, pentru c-o-nvățasem pe de rost, ca un copil dependent de sânul mamei. Mă revărsasem peste tine… Eram o gorgonă, o furie, un imens uragan tăcut și neputincios care nu-și putea consuma furia distructivă. Erai în jurul apelor mele dezlănțuite-n rochie de mireasă, cu pescăruși nebuni roindu-ți în păr, albă, mai albă decât zăpada trupului tău și te duceai, plecai spre marea sărată, fără cuvinte, cu vălul tăcutelor tale dureri, înfășurat în jurul trupului. Eu eram strigătul izbit în stâlpul răstignirii neputinței mele. Era frig. Știu asta… M-am plimbat peste coapsele tale și noaptea susura lacrimi peste ochii tăi închiși.

Tot mai săruți, bărbate?

Hm! Bătrânul stătea atârnat de aripile-i costelive deasupra noastră, candelabrul de carne din tavan. Poftim? Ce naiba cauți aici? Invada intimitatea mea… invadezi intimitatea mea, da, dar eu nu exist, băiete! Tu nu exiști? Furia doare de cele mai multe ori pentru că umflă inima și nu te lasă să respiri, îți întunecă mintea și te lasă pradă gesturilor pe care nu le știi și le regreți. Bătrânul spânzura deasupra mea-n timp ce-l lăsam acolo și-i sărutam sânii și-i căutam intima feminitate care-mi răscolise timp și tăceri și…

Poți să scrii asta? Da, pot să-i scriu fesele, gambele, subsoara delicată, mirosul ușor de femeie dăruindă… Pot să mă scriu, jucându-mă de-a picioarele ei în timp ce tu, bătrânule cu aripi, rânjești luminos mimându-l pe călugărul naibii și țipătul plăcerii ei care-ți răscolește penele și perii albi, bătrâne! Mai stai mult spânzurat acolo-n timp ce-mi descarc nebunia-n trupul ei și mă contopesc, mă pierd, mă irosesc dincolo de claviculele ei, de alunița de pe gât, de firele de păr transpirate?…

Potolește-te! Stai calm! Eu nu eram decât un decor…

Nu l-am mai văzut! Ea se chircise-n propriul spasm și gemea! Atunci i-am văzut sânul ciuntit! Era un gol stupid care-mi rânjea în față și mă irosea. L-am cules ca un prost, fără să mă-mpotrivesc! Știu doar că mă durea și că ea-mi țipa, îmi arunca un urlet consistent, ca un abajur fără lumină. Tu nu mai ești tu! Ești nebun! Tu nu mai ești, nu te mai știu!

După vreo lună, cred, în timp ce dormeam, ea cu capul pe pieptul meu, eu înfășurând-o cu brațele ca pe-un copil, patul a făcut pur și simplu implozie sub noi, s-a prăbușit ca-ntr-un hău. Am strigat, îngrozit, m-am ridicat aproape-azvârlind-o de pe mine. Ce mai ai? De ce m-ai speriat în halul ăsta? Patuuuul! Ce pat? S-a distrus patul nostru?! Poftim?! Ești nebun? Vedeam clar în mijlocul camerei noastre un crater fumegând, ca o durere insuportabilă. Mirosea iute și fad, a neputință și-a furie iar acea rană de pe chipul ei, de pe obrazul ei drept, devenise și mai mare, aproape hidoasă. Îmi amintea de robotul acela de prost gust din Terminator.

Amuzant, absurd și-ngrozitor. Iubita mea, un robot.

A fost prima noapte-n doi ani când am dormit pe-o canapea, singur, în camera mea, demolată pe mijloc și care, dureros, redevenise-o cameră de burlac.

În noaptea aceea s-a-mbrăcat, și-a îndesat câteva haine-n rucsac și-a spus că pentru o vreme va sta iar la părinți. Și-așa tu vrei să pleci, să mă părăsești! Văd c-ai găsit o metodă foarte ingenioasă.

Incredibil. Îmi minam, fără să vreau, propria iubire.

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.patru.

Eram pe Lipscani, la o cafea.

Țin minte soarele de primăvară care-i mângâia obrajii și-i picta ochii într-o strălucire pastelată care-aproape mă durea de voluptate și de plăcere. Și-atunci am observat ceva ciudat la ea.

Tu ai ceva pe obraz, iubito?

Ce să am?

Nu știu și m-am apropiat încet, ușor de ea și-am văzut CLAR, un fel de lipsă în perfecțiunea chipului ei, un fel de ciuntire a ceea ce știam despre geografia (perfectă pentru mine) a chipului ei. Era ca și cum din chipul de ipsos al unei statui se desprinsese o bucată care lăsase la iveală, oarecum indecent, rețeaua de sârme care alcătuia fundamentul acelor forme uluitoare. Pe obrazul ei, ușor înfiorat de soarele primăvăratic, străluceau, abia vizibile, sârmulițele care-i alcătuiau ființa interioară. M-am scuturat de-o spaimă cumplită și inexplicabilă care mi-a zguduit toată ființa cu forța unui coșmar pur. Ea s-a supărat, firește, ce naiba tot ai cu mine? Ce nu-ți mai convine la mine? Ce-ți pute? Du-te naibii!

A plecat.

Am găsit-o acasă, plângând.

Știi că voi pleca o vreme. Știi și nu accepți asta, nu vrei. Știa că-i vorba de viitorul meu, dar acei ani departe unul de celălalt o copleșeau. Toate vorbele părinților, apropiaților, prietenilor roiau în jurul nostru, zumzăiau o nemulțumire surdă, critici, contestări de parcă voi ați trăi pentru noi, v-ați încălța cu noi zi de zi și-ați pleca așa, nonșalant, pe cărarea vieții noastre. Amestecul ăsta-ntre noi, în noi și prin noi era dezgustător!

E doar un master, iubito!

E sfârșitul, băiatul meu!

Nu e un sfârșit!

E un capăt de linie-atunci. De ce să nu rămâi aici, cu mine?

Și cuvintele nu zburau între noi, ca pe la Nichita Stănescu, ele ne izbeau și se loveau între ele ca niște păsări bezmetice și se loveau cu clonțurile și sfâșiau, rupeau, destrămau…

Zile-n șir i-am văzut gaura aceea-n obraz. Priveam, cu o fascinație morbidă, rețeaua de sârmulție care se-ngropau în marginile pielii rozalii. Observa că mă zgâiesc la ea și se-nfuria. O bucată din ea îmi lipsea. Pierise o piesă din puzzle. Era ciudat, morbid și fascinant în același timp. Apoi, într-o dimineață de duminică, după ritualul uneia dintre iubirile noastre demente și suave-n același timp, privirile mi-au alunecat pe genunchiul ei drept. Avea niște genunchi mici și osoși care-mi încăpeau în palme ca niște bulgărași de frumusețe. Cred că picioarele unei femei sunt postamentul frumuseții ei. Așa cred eu. Poate mă-nșel, dar picioarele ei încăpeau perfect în feluriții pantofi cu toc pe care-i purta deseori sau în blugii de care nu se despărțea toamna sau în nu știu ce pantaloni. Zvâcnea cu ei prin aerul orașului ca o madonă a unei frumuseți de nepovestit și de neprivit și ea se știa cocoțată pe-acest piedestal și-și juca rolul cu o larghețe a gesturilor extraordinară.

Mereu a fost convins că ea știe să fie femeie. Sunt puține din această rasă și el avusese norocul să dea peste o asemenea ființă.

În timp ce-i mângâiam genunchiul, brumat ușor de spasmele împletirii trupurilor noastre, am găsit iar sârmulițele-acelea ciudate, ivite, obraznic, chiar în mijlocul rotulei. De ce te uiți așa? Ce mai e? Ce tot ai? E ceva… Ce este? Nu văd nimic, ești nebun! A zvâcnit din pat ca un animal rănit și s-a închis o oră-n baie. Auzeam fâșâitul dușului… În cameră mirosea a ea. Mirosea cumplit a femeie frumoasă și-a dragoste și-a smochine și-a cafea.

În cameră mai simțeam și leșul strălucitor al iubirii și tocmai asta mi se-ncuibase-n moalele capului ca un vierme neadormit ce nu-mi mai dădea pace.

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.trei.

Într-o altă zi s-a trezit cu ea tunsă băiețește, după altă ceartă, ca să mă răzbun pe tine! Știu că-ți plăcea părul meu lung, știu că iubeai buclele prăbușite peste umerii tăi. Se știa frumoasă, mă știa rob, captiv al frumuseții ei și știa să joace rolul stăpânei sufletului meu. Am zâmbit pentru că era răpitoare cu părul acela scurt, țepos, care lăsa gâtul de lebădă să respire, care-i desena ovalul (perfect pentru mine) al obrajilor, care-i zvârlea și mai mult în aer bărbia micuță. Îmi plăcea felul cum părul acela scurt zimțuia albul frunții și nu i-am spus nimic, dar zâmbetul, privirile mele cred cî m-au trădat…

Certurile-astea nebune, acide, de-o violență surdă, aproape animalică, ne-au măcinat, ne-au obosit și-au sfârșit prin a ne aneantiza unul de altul.

Mă gândesc mereu că viața asta, cu iubirea ei, cu furia, cu moartea, cu boala, cu tristețea din ea, este al naibii de previzibilă!

Mi-a aruncat rucsacul și geanta-n brațe, s-a azvârlit încălțată-n patul meu, pedantule! Era o nebună, părul răscolea aerul camerei mele de burlac și-atunci AM ȘTIUT că ea trebuie să fie mireasa mea. Sunt certitudini în viață care ți se dăltuiesc în suflet fără să le poți opri…

Mă primești?

Râsul ei cristalin, alinturile ei, lumea pe care-a clădit-o-n jurul nostru, totul m-a fermecat ca o poveste de adormit copiii. Devenisem niște copii. Ne eram suficienți unul celuilalt, dar universul acesta mic al cuplului nostru nu-și putea rezecta pentru totdeauna legăturile cu marele univers al celorlalți, de care fericirea noastră depindea.

Aproape invariabil, iubirea, fericirea sunt condiționate social, moral, religios, material. Tocmai din cauza asta fericirea este o inefabilă poveste, o iluzie a sufletului. L-am văzut pe Procustes cum a năvălit într-o noapte-n camera noastră, după ce tocmai făcusem dragoste și-a-nceput să ne ciuntească-n timp ce noi doi ne visam unul pe celălalt. L-am văzut. Am simțit mirosul lui de sânge. Era un coșmar atât de concret încât textura lui hidoasă ajunsese să se lipească de retinele mele. După noaptea aceea nimic n-a mai fost la fel.

Aproape invariabil, cei din afara cuplului se insinuează în interiorul lui și sfâșie, așa cum o haită de jivine simte frăgezimea prăzii și nu se lasă până ce nu desființează. Se va liniști odată cu neantul celuilalt. Asta nu mi-am putut explica-n timp ce mă-nfuriam la rându-mi și-n timp ce primul meu urlet spulberă-n mii de cioburi chipul ei atât de frumos pentru mine.

Au trecut 2 ani, iubito!

Mă primești?

Sigur că te primesc, doar te iubesc, ai uitat asta?

Uneori cred că aștept uitarea ca pe-un balsam și ea refuză să vină. Într-o zi, ca idiotizat, am intrat într-o farmacie și-am cerut capsule de uitare. Farmacista nu era nici tânără, nici bătrână. Întâi n-a-nțeles, apoi și-a reprimat un hohot de râs și-n cele din urmă, cu un zâmbet compătimitor, mi-a replicat că așa ceva nu-i posibil, nu există formula chimică pentru uitare. Mi-am dat seama cât de ridicol am putut fi, dar, în fiecare zi, în fiecare timp de trezire sau de adormire, purtam deasupra capului zborul grav al acelui vultur imens, negru și tăcut care fâlfâia alene, doar conducându-și zborul invariabil deasupra mea. Dorul de care nu puteam scăpa cu niciun chip, prin nicio metodă.

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.doi.

 

A-nceput cu priviri și c-un scrâșnet căznit al dinților. Își amintește limpede culoarea furiei și-a urii din ochii ei…

Primele cuvinte grele, dure l-au năucit pentru că nu le știa, pentru că nu se-aștepta, pentru că-n spațiul dintre ei  nu mai năvălise atât de violent tăișul metalic al vorbelor care dor, care sfâșie, care-aleargă, viermuind prin suflet.

Și-n timp ce privirile ei străine, sticloase, cuțitele cuvintelor ei îl mutilau, își aminti soarele lin al primei plimbări, rochia ei lungă, înflorată, zâmbetul larg care lăsa fluturii fericirii să zboare-n jurul lor și-n timp ce pumnii ei mici năboiau prin aer, în timp ce trupul ei se scutura spasmodic în erupția reproșurilor, se regăsi pe malul mării, singur, știind-o și pe ea-n aerul sărat, dar nu cu el, nu lângă el, nu, agățată de săruturile tale nebune, iubitule!

Și ce să-ți spun? Că nu putea să rostească un cuvânt, pentru că nu știam ce să fac și cum să opresc iureșul acestui venin care știa că le va otrăvi pentru totdeauna viața. De când suntem împreună? De doi ani. Parc-au fost două zile și parcă lumea s-a-nghesuit în căușul palmelor ei ca un strop de apă limpede, atât de proaspătă și-atât de frumoasă!

Erai cu un rucsac și-o geantă sport la ușa mea. Așa te-am văzut când am deschis și-atunci, brusc, lumea mea s-a sfărâmat, multicoloră, și s-a refăcut uimitor de repede-n nuanțele și-n aerul chipului tău. Mai întâi a avut părul lung, pe care-l iubea în fiece dimineață și-l pieptăna cu priviri suave, liniștite. Iubise-ntotdeauna gustul suav al acelei fericiri trecătoare. Iarăși, tinerețea nu știe măsura dincolo de aparențele pe care le-mbracă precum fetițele, păpușelele pe care le iubesc atât de tare. N-am știut că fericirea-i mai trecătoare decât un biscuit, o efemeridă, un suspin. Liniștea aceea copleșitoare din sufletul meu, când eram în preajma ei, părea infinită, credeam c-așa trebuie să fie și așa va fi mereu. Cu noi se-mpletea eternitatea unei iluzii.

CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE

Mă joc de-a minciunile lui! Mă cufund în dragostea lui şi mă prefac numai că-l iubesc, dar sunt în regulă, să ştiţi! Lumea-i a mea… Eh! Mai trântesc aşa, de dorul lelii, câte-o lacrimă-n pereţi şi lui puţin îi pasă, dar… vă spun clar, clarissim… Mă tot joc de-a minciunile lui pentru că-i bărbatul vieţii după care naibii am alergat ca o nebună! Mă credeţi nebună? Oare?… Sunteţi duşi!

Ieri a stat la picioarele mele cu un maldăr de trandafiri şi din suflet îi curgea sângele iubirii. JUR! Era albastru şi parfumat ca Antonio Banderas! Şi eram în al 9-lea cer pentru că-mi dăruia inelul! Ştiu că DVD-ul e zgâriat şi cam sare la partea asta, dar trebuie să mă credeţi. Omul ăsta e bărbatul vieţii mele şi mi-a năvălit între ferestre pe-un cal alb (e drept, îl împrumutase de la circul din oraş, era cam şchiop, daaaar… tot cal alb era)! Rămăsese, de ceva vreme, vorbiserăm noi doi, complici întru săruturi nebune, să mă trezească din pădurea aia…

Ieri cădeau frunzele, iar şi iar… Tot treceau tramvaie… Le număram… Ştiţi cum numeri ca nebuna tramvaiele când aştepţi şi iar aştepţi? Ştiţi?

Basmele-astea-s cu probe! I-am dat batista de la bunica. Mi-a spus că-i leac de iubire! Ete, pe naiba! A fost leacul dracului! Nu l-am mai văzut două săptămâni, dar eu ştiu că suntem suflete pereche pentru că-i ştiu gustul… Ştiu cum fuge şi mai ştiu cum dispare. Eu sunt labirintul lui. Îl las, îl tot las să rătăcească aşa… cât vrea el… Tot la mine se-ntoarce, doamnelor şi domnilor…

Ştiam de-o poveste-n genul ăsta, cu monştri, o tipă, lână şi suferinţă, dar până la urmă, iubirea-i un spectacol de prost gust, să nu ne mai ascundem după sărutări şi-mbrăţişări! Astea tot fardează ce tot ştim de fapt: noi, ăştia, trebuie să trăim şi el e viaţa mea şi eu sunt viaţa lui. Dă-o naibii de iubire, că asta scrie-n cărţi. Iubirea-i făcută pentru filme când plâng pe-acolo circa două ore şi el îmi caută picioarele şi … offff… prostiile astea omeneşti…

Azi a fost bine că mi-a adus flori. Tot e bine, nu?

BASM COTIDIAN

hai…

să mă pierd prin labirintul tău

de femeie

care nu te știi!

să-ți silabisesc zâmbetul

să-ți copiez privirea,

să-ți decorez părul,

să te decupez din desenul vieții de zi cu zi și să te plâng multicolor,

să salt la fileul minții mele nebune tăcerea ta multicoloră…

hai să te sărut ca și cum m-aș plimba pe strada cu frunze mute

hai să te colorez în haina fericirii mele

și să-mi scriu sărutul peste mintea ta de femeie frumoasă!

hai să fim, bărbat și femeie…

hai să fim flori,

hai să fim râsul acela lipsit de sine însuși,

când omul uită să fie om…

hai, să fim dimineața plutind pe valuri

și marea sărată zăbovind pe buzele tale!

hai să fim NOI!

Aoleu

mi-am uitat luna-n buzunar!

S-a făcut cenușă deja…

11 decemvrie

HAI!!!!

cafea…

aromă…

dulce-n tăcerea felului cum își strânge picioarele peste sufletul meu… pentru că-mi plac picioarele ei, felul cum și le tot răsucește și mă uită-n jocul lor negru cu dres, ciorap, pentru că femeia care știe să fie femeie mă izbește de pereții minții mele și mă omoară cu interstițiile ei intime…

femeile de azi uită să fie intime și uită să se-ascundă-n nebunia dezbrăcării lor…

cafea…

tăcere parfumată de bulevard peste care-mi torn dorurile și tăcerile… zgomot de tocuri… ce este mai feminin decât zgomotul tocurilor tale în dimineața asta?

Îți aștern cafeaua peste buze ca să fii femeia mea… să-mi sorbi nebunia și uitarea, să te pierzi în aroma cuvintelor mele și să mă urăști…

SĂ FII FEMEIE!

 

 

 

3 decembrie 2013

cafea

nu pot să mai tac…

nici N-AM vreo putință de urlet…

căci lumea se naște colac dinspre zarea cea rea…

și fluturi bastarzi înlumesc înlumirea

cu ochi verzi de beteală

și lacrimi de malț…

Nu pot să dau ghiers

tăcerii de lacrimi

în spaima cea roșă

cu sânge bolnav…

căci lumea se naște și moare prin mine

și totuși alerg într-un iureș

de-atlaz…

Nu pot să mai fiu ca o iederă mută,

căci lumea mă minte

și eu șterg din ea

iubire și ură

și zvâcnet de aripi,

cu marmură iute de zbor într-o stea…

 

Cu scrâșnet de piele mințită prea des,

cu lacrimi tăcute-n

minute de cântec

și vers dedulcit

într-o lună de mers…

aștept să m-ascundeți,

durere de-o clipă,

aștept să mă pierd într-un iureș neșters…

aștept să m-aștept

și s-aștepte prin mine

totul din tine și plânsul din vers…

Mă prind într-o horă a ielelor sfinte

și plâng pentru jalnica

tăcere de vers…

să mor și să zbor de tăcere-n cuvinte…

Doar șoaptă de stele uimită-ntr-o stea…

 

 

 

2 decembre într-un an necuprins…

NEBUNIA NETĂCERII…

am nevoie de VÂNT

să-mi răscolească suspinele,

să măture strada asta de zâmbete inutile

și de ipocrite urări de bine…

 

am nevoie de PLOAIE

să-mi secere spicele durerii,

să le-nghesuie, doldora-n hambarul

primitor al amintirilor mele cuminți,

bucălate-nfofolite-n bune intenții…

 

am nevoie de CEAȚA

asta…

să poarte numele meu,

în așa fel ca, din când în când,

să pășesc peste caldarâmul ei umed

și să-mi fac iluzii florale,

cu un băiețel care se tot ruga la Doamne Doamne

să-l nască altfel,

să fie altfel,

să se poarte altcumva

printre spinii ăștia nesuferiți

pe care toți îi numesc…

REGRETE!

P.S.

Deseori cred că din cutia sufletului meu ies șerpi tăcuți cu peruci multicolore care-amușină prin lume ca niște furi nevăzuți și, pe urmă, îmi spun că totul e la fel ca înainte și să nu-ți fie frică, soarele auriu este-n spatele tău și luna albă și picioarele tale din care tot cresc fluturi și fularul ăsta pe care-l strângi peste față… Lumea-i spune zâmbet… Obișnuiește-te cu asta! Nu fi trist!

23 NOIEMBRIE 2013

VÂNT, PLOAIE, CEAȚĂ, REGRETE…

Mi s-a părut mereu că tot calc pe cadavre, mai ales toamna, când amintirile mele au un miros anume și îmi foșnesc prin urechi ca niște manechine stricate de care nu mai am nevoie.

Îmi spun mereu că nu mai am nevoie dar… le târăsc după mine și străzile pe care merg iau forma lor și-mi zâmbesc precum știam că amintirile pâlpâiau cumva…

Toamna este definiția tristeții și-a melancoliei dar, brusc, acum, am simțit că toamna respiră altfel, ca o femeie redefinită și foarte senzuală, nălucind simpatic prin faldurile părului ei roșu-gălbui, risipind cu nonșalanța vestalei indiferente la un cotidian oricum calp, bogăția ei de culori.

M-am tot gândit să devin hoinar cu aparatul foto după mine pe străzile astea ale toamnei, dar mi s-a făcut deodată lehamite și de cutreierat, și de bodegi, și de chipurile obosite-ale oamenilor târâți prin cotidianul pe care nu-l mai înțeleg… M-am gândit să mă tac, să mă claustrez într-un mormânt de-ncremenire sacerdotală și m-am trezit râzând. Mi s-a părut amuzantă revolta mea și inutilă…

Așa că am întâmpinat iar strada cu tot zgomotul intestinelor ei de bitum, beton, tendoane metalice, oameni strâmbi, femei frumoase și copiii năzdrăvani… Am privit-o senin și mi-am spus doar… e toamnă și frunzele cad ca nebunele lui Toulouse Lautrec, zvârlindu-și picioarele sidefii prin indiferența noastră!

 

 

 

 

9 OCT. 2013

DESPRE TOAMNĂ!

 

Tăcut, ascultându-și doar zgomotul tot mai trepidant al bătăilor inimii, îi desfăcu încet coapsele tremurânde. Geamătul ei stins, ca de copil somnoros, îi mângâie auzul. Îi susură un „te iubesc” leneș la ureche, cele două cuvinte se răsuciră prin aer ca niște fulgi de zăpadă fierbinți pe care-i simți pe lobul urechii și-apoi, treptat, tot mai profund, în amintirile ei cu el, cu râsete, valuri înspumate, surăsul unui bebeluș, privirea indignată a unei bătrâne, mirosul de pâine prăjită sau de cafea, somnul, trezia, beția vieții lor… Aburul dintre buzelel lui i se răsuci până-n cotloanele cele mai ascunse-ale creierului.

Se prinse cu brațele ei subțiri de gâtul lui și se uită acolo, i se predă simplu, cu toată ființa ei, robită de secunda aceea care se desfăcu-ntr-o perdea de zgomote și lumini și-o-năbuși și-o făcu să zvârle-n aer un țipăt care-o sperie și-o gâtui-n același timp. Șoaptele lui deveniră un cântec lin ce-i șerpuia pe trup cu mii de ace. Deschise ochii și-i văzu chipul tot o flacără.

Odaia se prăbușise deja-n sângele ei, se lichefiase-ntr-o floare rară pe care știa că n-o va pierde vreodată. Trupul i se pierduse-n strânsoarea lui nebună, inel aprins peste iubirea pe care încă nu știau s-o silabisească.

21 septembrie 2013

PRIN LABIRINTUL SILABELOR IUBIRII

MAȘINA AMINTIRILOR

Îmi amintesc atât de clar acele tăceri ale ei, felul cum se topea-n aer ca o  boare zemoasă și stupidă.

Îmi amintesc bestecăiala mea agonică printre minutele acelea din textura cărora nu mai știu nimic, dar îmi amintesc faptul că-mi amintesc… atât.

Puține cuvinte, mai mult gesturi, o picătură de cafea care se scurgea pe marginea ceștii albe, aerul tare al iernii-n care nu mai ningea și primii fulgi așternuți peste șuvițele ei.

Lumea se compune din foarte puține lucruri atunci, în perioadele-alea când crezi că iubești. O căciuliță multicoloră, strâmbă peste-un chip adorabil, mirosul de prăjeală peste neputința ei de-a găti și furia și cratițele-azvârlite-n chiuvetă, umerii care circumscriu o netedă uitare de sine… Iubirii i se cere foarte puțin ca să fie. Are și foarte puține sunete, este doar trisilabică. Dincolo de cortina ei multicoloră se nasc toate neputințele și toate visele din cristal atât de casant!

a! ZÂMBETUL… sau RÂSUL… sau cioburile pe care degete tremurânde tot încearcă să le recompună, o necropolă iluzorie, de altfel… De ce? Pentru că ea nu mai este de fapt…

Îmi amintesc foarte clar fereastra luminată care-o ținea prizonieră când juca rolul tristeții și fumul țigării… Prelungire falsă, de altfel… Dimineața despărțirii…

Eu?

Clovn neștiut al unei tăceri neputincioase prin mirosul de tutun. Am închis o ușă ca să deschid un hău.

Prin culoarele lui rătăcesc și-acum și, culmea, nu văd, cred c-am orbit!

Îmi amintesc ziua aceea când florile recunoștinței mele se topeau peste buzele ei roșii… defilare de trandafiri butaforici, zâmbete albastre și ochi galbeni… Simple amintiri…

Mi le amintesc… Sunt mașina amintirilor mele și nu știu decât să produc amintiri trunchiate…

ATÂT

MAȘINA AMINTIRILOR

DACĂ VOM ORBI…

Dacă voi fi cumva floare cândva,

mă voi tăcea prin culori nebune

și neînțelese de voi, privitorii mei orbi!

 

Dacă voi fi cumva șarpe,

mă voi otrăvi printre secunde

ca să vă uitați timpul

după care tânjiți,

pierzându-l mereu printre degetele

neputinței voastre de oameni orbi!

 

Dacă voi fi cumva seceră,

mă voi ridica

din morți,

moarte fiind,

ca să vă-ngrozesc neputința

și neștiința din cruci și rugăciuni oarbe

de oameni orbi!

 

Dacă mă voi fi fiind

cumva IUBIRE,

voi ști să mărunțesc peste mormintele

pieirii voastre un singur

legământ

stupid și inutil…

o tăcere macabră,

mai urâtă decât ultima putoare-a lumii

ăsteia care se prostituează de secole

pe sub fustele uitării…

dintr-un mereu

frumos și floral

TE IUBESC!

 

 

25 august 2013

DACĂ VOM ORBI…

DESPRE BINE

BINELE… o stare și-un act, ambele, atât de complicate și asta pentru că-n viață mai nimic nu e simplu, cu excepția zâmbetului unui copil.

Este foarte ciudat cum cei mai mulți oameni așteaptă ceva-n schimbul binelui făcut celuilalt, măcar nițică scamă de mulțumire sufletească, dacă-mi este permis să-l parafrazez pe Tudor Arghezi (știu că absolvenții de clasa a XII-a din acest an, bacalaureații 2012 – 2013, mă vor urî, dar îmi asum asta).

Întinzi o mână, dai ceva, arunci un zâmbet… ai două reacții, una din partea donorului și cealaltă din partea celui care-a primit.

Este foarte curioasă această ambivalență umană, această structură dihotomică a reacțiilor individuale, această împărțire la doi a fiecărei trăiri umane spirituale sau nu. Poate tocmai de aceea un mare filosof, Nietzsche, a năzuit dincolo de bine și rău, dincolo de împărțirea asta axiologică, pe bârna căreia ne asumăm întotdeauna gimnastica sufletului.

Cine e bun merge în Rai, cine-i rău ia calea Iadului. Interesant însă că primul mântuit de Iisus pe cruce a fost un păcătos, a fost primul care-a intrat pe calea Raiului. Uităm mereu asta.

Binele a devenit un exercițiu social, politic, mercantil, egotic, fariseic. Binele-a fost mereu asociat Bisericii și este firesc, dar binele ar trebui să fie precum frumusețea trandafirului. Să nu ceară nimic în schimbul darului sălășluit în el de Dumnezeu.

Mereu m-am întrebat de ce Binele trebuie să fie contrabalansat de Rău? Poate pentru că altfel n-ar mai fi interesant. Student fiind am citit undeva o cugetare pe care n-o voi uita niciodată: de ce Iadul e mai interesant și mai fascinant decât Raiul? Poate pentru că acolo e veșnicul întuneric și misterul atroce pe care-l târăște după el. NU ȘTII CE ESTE DINCOLO DE PERDEAUA ACEEA CERNITĂ. Este însăși psihologia camerei interzise din basmele copilăriei noastre.

Poate că nu există răspunsuri în lumea asta pentru nimic și noi ne-ncăpățânăm să cercetăm ungherele misterelor ca să le distrugem…

Asta simțea un poet… Lucian Blaga.

7 august 2013

DESPRE BINE

DESTIN DE MELCI

N-am nimic, absolut, cu melcul. Este o ființă pe-această planetă. Voi metaforiza, prin urmare. Melcul își urmează, orbește, calea, ignorând cu desăvârșire dacă-i periculoasă pentru el sau nu. Melcul nu gândește. Zeci, poate sute, mii, sunt striviți pentru că… asta-i soarta lor.

Eu cred c-am ajuns și noi, la rându-ne, să trăim ca niște melci, pe căi mai mult sau mai puțin periculoase pentru propriul destin. Argumente?

1. Trăim conduși de-o pâclă (subliniez, PÂCLĂ) de oameni care se pretind conducători ai statului, oameni politici, etc.: Traian, Elena, Udrea, Năstase, Codruța, Roberta, Cocoș, Vișinescu, Pleșiță etc. Ne trag jaluzelele lumii lor ceas de ceas, minut de minut, secundă cu secundă uzând de-un principiu profund imoral despre care știam și pe vremea geniului carpatin: Dă-i în mă-sa, niște proști! Fac umbră pământului degeaba! Suntem melci puși, din când în când să ștampileze niște hârtii prin care DOMNII KAFKIENI din Castelul nevăzut al Puterii își legitimează seva și osânza!

2. Melcul n-are memorie, n-are amintiri. Suntem țara care-și ucide amintirile și care-și premiază criminalii. Suntem nația care-și îngrijește Vișineștii de pe/din mâinile cărora (iarăși metaforic vorbind, nu?) curge sângele celor care-au avut demnitatea să lupte pentru seva poporului român, Maniu, Mihalache, Steinhardt, Vasile Voiculescu (marele scriitor s.n.), Coposu, Rizea. Plătim, din sudoarea proprie pensii nerușinate pentru acești nenorociți, în vreme ce noi nu avem siguranța unei bătrâneți cel puțin decente.

Suntem țara al cărei președinte hulește istoria națională, proclamând trădarea REGELUI! Lucru inimaginabil din punctul meu de vedere.

3. Melcul nu socializează, este mereu singur. Noțiunea de popor, în zilele noastre, referitor la România, cunoaște doar resemantizări de genul: „colonie”, „diaspora”, „imigrație”. Suntem abrutizați, am ajuns să ne înfometăm bătrânii, să ne ucidem copiii, să ne incendiem soțiile, să ne furăm liniile de cale ferată, să ne urâm pur și simplu. URA A REDEVENIT UN EXERCIȚIU NAȚIONAL, O GIMNASTICĂ A UNEI PSEUDOMORALE care nu face decât să ne-afunde și mai mult într-un marasm al istoriei care se șterge pe măsură ce călcăm peste ea.

Nu știu dacă patriotismul mai este monedă forte pe-acest tărâm. Cel mai grav este faptul că noua generație uită istoria, uită limba, uită propria ființă.

Peste mormântul europenizării și-al globalizării curg lacrimile dintr-un cer la care melcul se uită și pe care nu-l înțelege. Melcul are doar menirea să se târască-nainte, tot înainte…

Bine că n-are nevoie de bani!

 

5 august 2013

DESTIN DE MELCI

mama…

mama…

un cuvânt atât de simplu

încât lacrimile ezită pe suișurile vocalelor lui…

mama…

2 silabe din care-ți naști povestea, minciunile,

spaimele, fericirea și ferestrele deschise

cu furie sau extaz…

unde-i mama?

uneori o pierzi, alteori te trezești cu ea

năpădindu-ți sufletul cu falduri moi de liniște…

de ce, mama?

pentru că-i prea simplu și prea la-ndemână

și pentru că uitările tale

tot stau agățate la ferestre

după ce le-ai tot spălat ca nebunul până la sânge…

te uiți în oglindă…

și-o vezi născându-te,

și-o vezi râzându-te,

și-o vezi alunecând mereu prin tine, așa, neobosită,

cum ai știut-o mereu…

și-o vezi… și n-o mai vezi…

pentru că deja,

în oglinda limpede ești tu,

superb, tânăr, iubit, urât,

plâns… apoi deodată, bătrân și singur…

și oglinda se mișcă-n faldurile ei moi de mamă

cu liniște și zâmbet liniștit

printre niște flori pe care nu le știi numi…

MAMĂ…

2 august 2013

mama…

CONFESIUNEA UNUI NEVIU

Am avut o idee despre care să scriu, o idee pe care n-am mai știut-o scrie atât de mulți ani!

Au trecut anotimpuri peste mine și mi-am dat seama că-n mormântul ăsta mă simt un străin!

Sunt înghesuit, tată a doi copii care mă urăsc, șarpe infidel cu oarece femei care mă disprețuiesc…

Lespedea de marmură care-mi acoperă odihna este interesantă… o cruce albă și-atât… Îmi place simplitatea…

Din când în când apropiații, copiii mei, nurorile, soacrele lor sau mai știu eu ce, toarnă apă, milostivindu-se de amintirea mea, dar, sincer, mormântul meu rămâne același, ura mea este identică și cerul este tot albastru.

De-aici, am învățat că tăcerea este cel mai important lucru în relațiile oamenilor. Certurile lor, orăcăiala lor perpetuă nu-i decât o mlaștină pentru propriile iluzii. Omenirea însăși este o iluzie puturoasă ca o mlaștină uriașă din care nu mai poți ieși, odată ce-ai nimerit acolo.

Firește că peștera mea platoniciană este doar o mică oglindire a orgoliului personal… Așa ar spune parohul nostru care propovăduiește smerenia eternă. Certitudinea mea este că-s mort și că știu povesti despre moartea mea doar din cărțile celor vii. Nimeni nu-și știe povesti moartea pentru că secretul suprem nu se poate desluși dincolo de pleoapele lui Dumnezeu. Eu stau cuminte aici și-mi închipui că toate florile care mi s-au adus și toate apele care s-au turnat peste lespedea mea simplă, de altfel, sunt numai cuvinte!

Iubesc enorm cuvintele.

De ce? Pentru că-i singura ușă pe care-o deschizi fără să poți minți. Chiar dacă minți prin cuvinte, chiar dacă folosești cuvinte false, chiar dacă tot ciuntești la cuvinte ca un nebun, ele sunt ele… SUNT ELE ÎNSELE! Cuvintele mele nasc starea mea de-acum! Glumesc, firește! N-am nicio stare pentru că nu exist, dar cuvintele mele conturează placa simplă, cu o cruce albă și gestul simplu al femeii plătite de copiii mei să-mi ude zilnic betonul care m-apasă…

Preferam să fie deasupra mea ceva pământ… simplu… nimic altceva…

Știți?

Astăzi bocitoarele au spus c-o să plouă. Cred că-i de bine, nu?

 

1 august 2013

CONFESIUNEA UNUI NEVIU

DEFINITIA INIMII

mi se pare că povestea cu iubirea

și-mbrățișări și cuvinte pompoase

și natura plus orașul care se gonflează-n jur,

asezonată cu pupici și fluturași, neapărat stomacali

și râs nebun și balonașe multicolore prin părul

neapărat al verii…

mi se pare că-i frumoasă,

mi se pare că ne ocupă creierul

neapărat uman

și tot crește-acolo

ca un cocon translucid, neștiut

ne naște, ne-nviorează

ne face să vedem altfel lumea,

până ce izbucnește la fel de tăcut

în fluturii negri-ai unui chin inuman

de care, se pare, n-am știut niciodată

și-atunci ne blestemăm toate, dar toate zilele

de care n-am știut c-au fost locuite

de-acel cocon translucid pe care-l numim

simplu…

INIMĂ…

DEFINITIA INIMII

CÂNTEC DE ADORMIT AMINTIREA

Nani, nani, lacrimă!

Unduiește-mi inima a plâns

de prunc născut printre aleile

vechi ale amintirilor cu muguri

de chip răsucit în uitare…

 

Nani, nani, copil

de ziare strânse prin buzunare

suzete

de prunc răsucit prin regrete cu soare!

 

Nani, nani, mare uscată

pe imn

de pleoapă-mbătrânită!

 

Să nu uiți că ești somn

și că uitarea ne face

să fim mai bucuroși

că ne ostoim ca și cum am omeni oameni!

 

nani, nani,

clovnule

care-ai uitat să râzi!

Ți-ai pierdut veselia,

ți-ai pierdut nebunia,

actor saltimbanc ce ești!

Parastas…

Răsucire din deget…

Șerbet cu gust amar de mine, la ceva ani…

2 iulie 2013

CÂNTEC DE ADORMIT AMINTIREA

O frică pentru definiția morții nevieții…

Mi-e frică,

mi-e frică să nu mai fiu,

mi-e frică să nu mai știu,

dar frunzele mele știu că vor

înmuguri,

știu că vor striga

cu portocale verzi prin suflete neștiute

și cerul se va-nveli-n jurul coapselor

lunii mai albe ca nicăieri…

știu că frumusețea ei se va căi

c-a tăiat în două lumea,

cozi de fecioară

crucificată peste lumea durerii…

Ce-i moartea?

Poate o altă cale de-a te semna electronic…

Un alt fel de-a te simți acasă…

Să te prăjești cu semințe și bere

la un sărut cu prietenii…

să te lingușești nebun la picioarele iubitei

și să uiți ce-ai fost și cum ai făcut

să te declari Don Juan al norilor,

al sorilor,

al vrerilor…

Ce-i moartea?

O altă explicație,

mai tainică,

pentru viață…

O frică pentru definiția morții nevieții…

DEFINIȚIE

 

 

îmi urăsc sîngele care tot răsună-n urechi…

mă nasc mereu prin ferestre

și nu mai știu cum sunt…

mama nu prea a desenat contururile mele…

geometria ființei mele

a fost ori prea complicată,

ori inexistentă…

îmi urăsc toate cuvintele

pentru că falsifică tot ceea ce sunt…

când scriu apus

vreau să spun altceva…

și cuvintele se nasc în sicrie

de cuvinte

care putrezesc în alte cuvinte…

e foarte simplu…

sunt și eu OM…

mama mă orbecăie ca orice altă mamă

de la o anumită vârstă…

chestia cu iubirea de părinți este, cumva, o dulce

ANTIFRAZĂ ONTOLOGICĂ…

DEFINIȚIE

VOCIFERARE DE ÎNGER…

 

 

Lasă marea să-mi fie mare, spuse îngerul,

îngerul de sare și-albastru de sânge…

se proțăpi țărănește-n fereastra cuiva și urlă frunze de toamnă…

Uimit, ca orice om simplu și cu scaun la cap

am început să râd…

numai că hohotele mele iscau furtuni de culori

prin cerul cu ferestre închise,

prin ferestrele pline de cerul

femeilor care m-au uitat…

 

Lasă marea să-ți fie suflet,

îmi șopti îngerul

și se topi cuminte,

ca orice înger cu Iele în cap,

în cuibarul gândului meu,

cu mare, iubită, culori, cer,

ferestre mereu deschise

și adieri nesfârșite de cântec suav…

VOCIFERARE DE ÎNGER…

DESENUL LUDIC

 

în copacul acesta

mi-am găsit semințele din care

s-a ivit mama care m-a născut

și care m-a uitat…

 

mi-am glăsuit neputința de-a ști că sunt iubit

și că iubesc…

 

în copacul acesta am făcut frunze de

prietenie, speranță, ură și remușcare…

 

în copacul acesta am fost soț

și m-am despărțit de mine însumi,

în copacul acesta am aflat că am copil

și că nu mă am pe mine

și că tata a murit

și că străzile m-au copiat

ca să mă sufle cu vânt aiuritor de aprilie…

 

în copacul acesta m-am reinventat…

copilul, coplilului care n-am fost niciodată

pentru că-mi place să mă joc de-a viața

și s-o scuip într-o canalizare uitată de lume…

care-i numele meu agramat…

 

24 APRILIE 2013

DESENUL LUDIC

INSTANTANEE EPICE

ANGELA

2.

 

Într-o noapte, după o nouă ședință zguduitoare, deșănțat de carnală, ajuns la baie, se privi în oglindă, încă un maldăr gâfâind de resturi umane, răscolite-n mormântul unui uriaș geamăt de plăcere supremă, un orgasm nesfârșit al viscerelor răsturnate cu lopata strălucitoare-a trupului ei.

Șocul îi fu imens. Reflexia din oglindă era EA, tot Angela, chipul acela uriaș de felină care-apoi izbucni din sticla translucidă, îl înșfăcă, îl târî până-n cadă și-l înecă iarăși în propria patimă, despuiată de patimă.

El nu mai era el de multe ori. El devenise Angela, respira Angela, înfuleca Angela, bea până la uitare Angela, se-nchina Angela în biserica altădată atât de intim conectată la liniștea lui duminicală, cu mirul de pe frunte și vocea ușor parfumată a preotului căruia-i uita mereu numele.

Angela-l exorcizase de viața lui normală, de numele lui, de amintirile lui și-l azvârlise-ntr-un alt templu uriaș, nesfârșit, în care-acum plutea liturgic doar parfumul ei și uimitoarea cruciadă zilnică dintre coapsele ei.

Biserica lui era acum Angela și preotul lui duminical, fără nume, era tot Angela.

Tot restul devenise golit de sens.

Întreg globul pământesc se transformase-ntr-o tumoare cu chipul Angelei și care-atârna pe sufletul lui.

Culmea e că Angela a plecat așa cum a venit în viața lui, pe tăcute.

Privirea ei a spus totul și nebunește de simplu:

La-nceput, că-l vroia…

La sfârșit, că nu-l mai vroia…

După ce-a dispărut din viața lui și-a dat seama de un fapt zguduitor de banal: Angela nu fusese decât un trup.

Nici nu mai știa cât anume durase nebunia lor. Cert îi era faptul că sufletul ei fusese pentru el o adorabilă necunoscută sau, poate, mai degrabă, NU FUSESE…

 

17 feb. 2013

INSTANTANEE EPICE

INSTANTANEE

ANGELA

I.

 

Angela a fost cea mai vulgară fată pe care-a iubit-o-n viața lui!

Sau poate n-a fost neapărat iubire ce-a simțit el pentru acea amfitrioană a lăturilor verbale, cât o irepresibilă atracție trupească. Nebunie, credea el, reciprocă și care-i azvârlea-n cele mai absurde ipostaze-ale unui mecanism al acuplării, croit parcă după un hiperbolic, rizibil argumentum a fortiori.

Pe Angela n-o puteai opri să-ți emprizoneze feromonii. Din creștetul capului și până-n vârfurile picioarelor ei interminabile era o Medusa a Erosului.

Angela se născuse neapărat pentru destinul de amazoană a Voluptății.

A încăleca pe această natură dezlănțuită și inexplicabil de energofagă echivala cu a te prăbuși în extaz în Templul menadelor care-ți erau inaccesibile tocmai pentru că-ți devorau cu nesaț corzile instinctelor.

Pe Angela a iubit-o, a posedat-o, l-a emasculat, l-a desființat în cele mai bizare locuri: cabină de telefon, tarabă din piața de legume și fructe, scară de bloc, toaletă de spital, sală pustie de muzeu, cavou, culise de teatru, pe mese, pe sub mese, prin tabernacol, prin naos, sub cerul liber al orașului, pe șoselele lui, prin canalizările lui labirintice, sub cascade-n geometrice răsuciri ale trupului care-altminteri i s-ar fi părut imposibile.

Era ca și cum acea croială feminină, mereu neașteptată, l-ar fi înghițit pe nerăsuflate și-n spasmele ei baroce l-ar fi redat lumii-n cea mai obscură ipostază, aceea de foetus al unui libido nesfârșit răsucit în jurul creierului său schimonosit de voluptate.

În acel teatru de măști goale, imediat copiatoare-a chipului peste care erau așezate și-l furau proprietarului și-l remodelau după un hazard neștiut, sfârșind prin a-l azvârli neantului, Angela era zeița neagră, Persefona din al cărei rânjet se-azvârleau draci scopiți, hirsuți, satiri bătrâni și băloși care tot reinventau cu acribie lumea ca s-o despoaie ca pe-un pântec prolific și repulsiv.

El ajunsese să fie Angela, iar Angela ajunsese să fie el.

INSTANTANEE

INSTANTANEE

unu

 

Femeia în negru a rămas singură lângă mormântul proaspăt…

În jurul ei fâlfâie doar vântul rece, obosit de prea multe frunze veștede, sângerii…

O văd cum s-apleacă, își dă la o parte vălul dens, aproape opac de vestmântul ei cernit și scuipă gros, birjărește, peste mormântul și peste crucea lucie de ploaie și ceață. Apoi se-ntoarce brusc spre mine c-o grimasă de supriză neplăcută. Abia acum îi văd ochii mari, înconjurați de mult tuș negru, buzele vinete și tenul neobișnuit de alb. De sub cerneala neagră a voalului zăresc alt sângeriu, cel al părului ei.

Se-ntoarce apoi, de parcă n-aș fi existat, se urcă pe mormânt și-și repetă gestul, aproape liturgic, în profanarea lui grosolană, pe cruce. Apoi se descalță, înfige, încet, aproape ritualic, tocurile înalte, subțiri ale pantofilor în pământul încă reavăn, afânat… Pleacă desculță, cu pas elegant, fără simțire de frig, ploaie, vânt, pământ ud… apariție stranie-n sfidarea ei inexplicabilă pentru mine.

M-apropii de crucea și mormântul pe care tocmai le profanase. Nume de bărbat, siluetă de femeie. Poate, văduva lui? Poate ura-și scuipase veninul peste mormântul soțului proaspăt dispărut? Cine poate ști? Femeia-mi era cu totul necunoscută-n amestecul ei de eleganță și vulgar, de pioșenie și ridiculizare… O enigmă…

INSTANTANEE

CINE?

Cine naiba-i inima asta?

De ce tot bate și minte?

De ce ninge prin ea cu vorbe stupide și speranțe?

De ce o am în piept?

De ce respir?

De ce?…

Îmi amintesc lumea care tot râdea prin mine

și tăcea dincolo de mine,

îmi amintesc străzile care-mi copiau

rictusul neînțeles,

îmi amintesc…

îmi amintesc?

Cine naiba-i omul ăsta care se tot întreabă:

de ce?

cu inimă,

cu ninsori,

cu respirația aerului care-l fericea odată,

cu povești de adormit îngerii prin coclauri…

Cine sunt?

Cine ești de citești tot ce scriu?

Cine râde?

Habar nu am…

Pentru că sunt omul

care n-aș fi vrut să-l fiu niciodată!

 

CINE?

DE CE?

de ce tac?

de ce trupul meu se descompune mereu

în aceleași întrebări inutile,

răspunsuri calpe la veșnice tăceri

cu miros de ploaie fetidă:

de ce sunt aici?

de ce sufăr?

de ce plâng?

de ce mi-am uitat numele? …

poate pentru că lumea

se-njunghie narcisistă

și se piaptănă-n oglindă

să lepede viermii indiferenței care-o macină!

 

urlu spre stele…

ȘI?

Stelele sunt oricum ele însele

și eu… NIMIC…

 

ÎN BURICUL de lemn

al acestui dric mă recunosc și râd

prostia acestui desen

mă leapădă-n drum

un înger schilod rânjește la mine…

mi-a uitat numele

și eu chiar nu vreau să-i amintesc

de povestea îngerului păzitor …

e prea stupid

să fiu iar suflet și să mimez fericirea de-a fi născut,

neputința de-a fi trăit

și spaima de-a fi murit cumva

fără să fiu anunțat și eu

că am parte măcar de oarece suferință.

DE CE?

STĂPÂNA

FINAL

 

Se simte deodată-nghesuit, cu trupul prins ca-ntr-o capcană. Încearcă să-și adune gândurile, să lase-n urmă imaginile pe care le crede rodul halucinant al capcanei minții cu care s-a tot jucat femeia aceea. Nu mai vede camera, nu mai vede pereții de parcă trupul brusc lichefiat al stăpânei a cuprins ca o imensă pată de smoală tot spațiul plăcerilor lui perverse și furibunde. Încearcă să strige dar nu se mai aude nici pe sine. Tot orizontul propriu e o magmă-ntunecată, absolut ciudată. Încearcă să-ntindă mâinile dar e prizonierul propriului trup, al propriei patimi.

I se pare că miroase-a țărână, a neputință a cărnii, a suflu pierit, a dorință de uitare. La un moment dat se crede distingând, cu ochii orbiți de beznă, o geană de lumină. Până la urmă lumina se dovedește reală și constată, cu uimire, că se lățește și se lărgește nefiresc de mult deasupra sa, creându-i senzația confortului straniu al unei săli de cinema. Îl paște fără să vrea nerăbdarea spectatorului care nu mai suportă cataracta ecranului imobil din față și dorește cu patimă filmul, imaginile. Dar aude zgomote ca de pași, ecranul de un alb mat începe, puțin câte puțin, să devină translucid și în cele din urmă distinge urme de tălpi.

Abia acum privește-n jur. Nu are cuvintele, nu are decât privirile. În muțenia și uimirea care l-a cuprins deodată năvălește, fierbinte, lava clocotitoare a spaimei. Eu sunt prizonier aici!!!

În juru-i, din pereții, altădată ai camerei, cad bolovani grei de pământ. De fapt, miroase a reavăn și-a umezeală. Sus, de tot, ca printr-un geam, distinge zeci, sute de pași, perindându-se peste ceea ce pare-a fi un capac, parcă de canalizare, dacă n-ar fi pătrat.

Nu se poate răsuci, nu se poate ridica…

Se simte-ngropat ca-ntr-o secundă a groazei! Încearcă să urle dar în cuvinte-i cad bolovani. Vrea SĂ FIE dar în juru-i timpul se sfărâmă-n mii de particule și miroase a viermi și-a ud, a frică, a neputință…

Este doar un om și-a uitat asta de mult!

STĂPÂNA

STĂPÂNA

ȘASE

 

I se pare că femeia asta deodată se-ntinde peste văzul său, peste gândurile lui, îi sufocă dorințe, regrete, așteptări. Picioarele prelungi se lichefiază și se scurg negre până ce-l împresoară cu totul. Brațele-i izvorăsc invers, topindu-se-n tavanul care-apune sub pleoapele lui îngrozite. Îi vede părul foșnind și zbătându-se deasupra capului ca al unei hidre și-n cele din urmă desfăcându-se-n șuvițe rebele și păsări negre izbindu-se de pereți, de plafon, de ferestrele care parcă năvălesc dintr-o dată-n miezul spaimei care l-a cuprins că femeia asta nu mai este ea, poate e frica mea de mine, de tot ce nu am putut face și am vrut și mi-am dorit. Poate, femeia asta străină se rupe de ea ca să mă invadeze pe mine și să mă fure mie însumi și să nu mă mai găsesc, să mă uit, să mă pierd.

Păsări de cărbune-a ceea ce-a fost părul ei îl năucesc până la demență și-i vede trupul contorsionându-se-ntr-un trunchi de latex, negru de smoală și mii de ochi alburii ca de orb răsărind din ei, furunculele albe-ale unui melc bătrân, privindu-l toți, cu sutele, scrutători și GURA, gura ei roșie de sânge, unde-a dispărut??? Unde s-au ascuns deodată vorbele ei poruncitoare, unde-au dispărut buzele care se strângeau umede, aromitoare, în jurul patimii lui care-n cele din urmă l-a copiat ?

Camera pare-acum goală, plină de praful cenușiu al prezenței ei. Trupul tot îl doare, îl strânge, îl sufocă. Ar vrea să iasă din cătușele de carne pe care i le-a pus încă de la-nceput dar constată că nu izbutește. Își mai aduce aminte, vag, plânsul ca un bocet la mort al mamei și imaginea aceea a neputinței în fața unui mormânt proaspăt săpat. Nu-nțelege de ce toată lumea, toți cunoscuții, toate fețele astea familiare s-au adunat acum, aici… Cum de toți TAC?

Nu reușește să le distingă gurile, buzele. Parcă toți macină cuvinte-n zadar pentru că el nu aude nimic. EU NU POT AUZI NIMIC!!! Se gândește deodată, zdrobit, că poate și-a pierdut auzul dar, iarăși, nu poate verifica acest lucru.

STĂPÂNA

STĂPÂNA

CINCI

 

Se revede abia după un timp, închis într-o rană iar, undeva, mai spre margine, zărește fel de fel de oameni, trăsuri, automobile, forfota unui imens oraș spectaculos care se scurge pe lângă el și pe lângă bolboroselile stropite-ale femeii din care nu înțelege decât că EȘTI AL MEU ACUM, cu tot trecutul prezentul și viitorul care curg prin bietele tale vene dezlânate.

Nu cere decât puțină apă și primește rânjete și scuipat. Este târât și trântit într-un perete, obligat să-și murmure cu glas umil durerea și neputința de-a fi bărbatul fericirii altcuiva. Ea-și urcă pe el superba trenă a indiferenței totale, îl face să-i suporte dansul unei lumi prin care el se poate doar târî, în limita obedienței desăvârșite.

O lacrimă se scurge și picură pe podea dar aici nu se plânge, aici nu se poate suferi, aici nu e nevoie de lucruri personale. Află că ești despuiat cu totul de trup și suflet, ești prelucrat într-o copie a supușeniei desăvârșite.

STĂPÂNA

STĂPÂNA

PATRU

 

Ea se lasă acum privită. Îl invită din vârful buzelor sângerii să se-apropie, dar tot în genunchi și-n toată ființa lui se scurge-ncet ceara topită a certitudinii că străina asta, în timpul ăsta, dispune de el după bunul ei plac. Vorbele ei îl înlănțuie dure, sticloase, aspre, dar voluptuoase-n durerea scrijelită pe sufletul ghemuit în zbaterile secundelor.

Simte mirosul de piele-al cizmelor pe care ea i le-ntinde, pe rând, să le venereze, să-și lase ochii pe luciul lor negru, să vadă tocul subțire și lung cum îi apasă dorința, cum i se-nfige-n cartilagiile amintirilor celor mai ascunse.

Își aprinde-o țigară și scutură scrumul pe el. Îl lasă să zacă la picioarele ei în timp ce lumea-ntreagă, cu soare și nori, cu lună și stele, se răsucește-n jurul creștetului ei. Apoi, ca o naiadă-ntunecată începe s-alunece spre el, îi prinde fața cu degete subțiri, cu unghii sticloase și-ascuțite ca niște seceri. Abia atunci îi vede culoarea ochilor, se vede pe sine, gol, oglindit în pupilele ei reci și se redescoperă, cu groază, preschimbat într-un foetus zbârcit și cleios între buricele degetelor ei care se tot lățesc peste el ca niște uriașe tentacule și-l țintuiesc locului cu zgărzi de carne sângerie, cătușe de țesut palpitând.

STĂPÂNA

Stăpâna

 

TREI

 

Acum, însă, înaintează prin holul propriei ființe, gâtuit de emoțiile acestui moment și așteptând să primească lecția supremei umilințe de la o femeie care, în alte condiții, nici nu s-ar fi uitat la el. Firește că-i dai banii. Altfel nici nu ar fi de conceput o apropiere între voi. Nu??? Își amintește, în timp ce-și așterne pașii ezitanți pe covorul roșu al sufletului pe care și l-a uitat în buzunar, alături de banii năclăiți de transpirația neputinței lui masculine, își tot amintește de prima lui iubită, fata care-l aștepta la colțul fiecărei zile de-ntâlnire și pe care nu știai s-o iei în brațe, căreia nu știai să-i dăruiești vreo floare sau vreo emoție oarecare, fata care, la un moment dat s-a trezit la brațul altcuiva și tot așa, fără să realizeze, a devenit soția altuia și mama altcuiva în timp ce tu ai tot presărat în ceașca amară a cafelei de dimineață ceva gânduri de singurătate și de neputință atârnată, așa, pe pereți în chip de Madonă a nefirescului de-a te ști măcar asigurat cu tine însuți…

Se trezește deodată-n mijlocul camerei și simte-un parfum amețitor, al cărui lințoliu neașteptat îl învăluie și-l paralizează. În fața lui tronează trupul ei prelung, ispititor, cravașa-i șuieră la ureche și se pomenește-n genunchi, obligat să-nchidă ochii și să-și murmure numele. Silabele lui stângace rătăcesc încontinuu printre hohotele ei disprețuitoare și totul se stinge brusc în porunca șuierătoare, un TACI sonor care-l năucește și-l strivește de pereții acestei clipe ce pare fără sfârșit.

Stăpâna

STĂPÂNA

DOI

Poate aici este nevoia imperioasă și firească a unor precizări absolut necesare. Nu voi dezvolta acum în vreun evantai conceptual, abstract și arid, nu știu ce teorii freudiene. Vreau doar să delimitez de la bun început natura acestei relații. Mulți ar numi-o ciudată. Este, de fapt, nevoia unui bărbat care nu s-a știut vreodată un cuceritor, bărbat dezvoltând complexul stupid al acelui Gavrilescu din nuvela lui Eliade, adică unul căruia i-e teamă de fericire pentru că asta e ceva care nu intră în contextul șablonard al propriei existențe.

Îmi amintesc de unul care-n momentul în care iubita, prea superbă, prea neconcordantă cu momentul X și spațiul Y, și-a dezlipit buzele, presimțind un sărut – catapeteasmă inaccesibilă bărbăției lui butaforice, omul, spun, în chiar acel moment al buzelor dezlipite, s-a cerut la toalet… Evident că o femeie înșurubată firesc în anatomia ei, de obicei spectaculoasă, nu ar accepta în veci o asemenea umilire…

Omul meu se știe limitat de carcasa lui din care nu poate evada. Acum are ocazia de-a intra în orizontul de așteptare al unei femei de altminteri de neconceput pentru mintea lui, pentru că el nu a avut niciodată așa ceva, pentru că el s-a considerat mereu un meschin produs al unei lumi care l-a obișnuit cu rutina, un Meursault ceva mai paysan și mai pudibond, un bătrânel în haine de tinerel prăfuit înainte de vreme.

STĂPÂNA

STĂPÂNA

UNU

Este holul acesta imens, apoi inima care-i bate nebună-n gât și-l sufocă și glasul acela poruncitor care-i spune să-nainteze și să găsească odată camera în care să se petreacă ritualul la care se tot gândește de-atâta timp… Încearcă să pășească, încearcă să respire mai rar, nu atât de sacadat, gonind prin uscăciunea dureroasă a gâtului care nu-i mai aparține…

Azi îmi amintesc așa, printre clipe fade sau efemere că această întâlnire era atât de mult așteptată! Astăzi ea mi-a spus că mă poate primi și-și vâră spasmodic degetele în buzunar să caute banii, să mă conving, Doamne, dacă nu sunt suficienți, dacă ea oare mă va refuza? Și pașii îl duc mai departe, pe holul ăsta care pare să nu se mai termine și se simte din ce în ce mai ciudat, de parcă mersul acesta clătinat de om beat ar metamorfoza holul pentru că-n primul rând nu pare să se mai termine. Apoi are o senzație stranie că tot holul și tot mersul e ca și cum s-ar arunca în propriul trup, și-ar copia mersul prin propria ființă ca printr-un muzeu de amintiri stupide și nefolositoare care n-ar interesa absolut deloc pe nimeni. Iar holul s-ar prelungi din ființa lui ca un apendice monstruos care-ar rânji de fiecare dată, după fiecare colț, dincolo de fiecare zâmbet sau rictus de neliniște…

Și trebuie să ajung, trebuie să mă mobilizez, să am ambiție pentru că-și dorește enorm s-o vadă, să se lase-n voia ei, să simtă voluptatea pionului folosit după bunul plac al reginei…

STĂPÂNA

poveste

F.

 

tanti?

tanti? …

io te strig așa ca prostu penʹ că nu mai stiu să strig alceva

tu esti tanti asa cum ar fi Dumnezeu pentru unu care tot crede că biserica-i viata lui

io nu stiu cum de cred ăștia că biserica le rezolvă lor toate problemele și le dă așa… toate răspunsurile…

odată m-am dus singur pă câmp să vorbesc cu Dumnezeu și l-am strigat… l-am strigat…

bă, Dumnezeule! … bă!… băi!… băăă! băăăăiiiii!!! și ăsta nu mai venea… io stăteam așa ca prostu-n câmp și urlam de-a-n-boulea la ceruʹ-ăla-nghețat… nu-mi răspundea nimerica, mă simțeam așa… cum să spune? ca taica atunci… era nervos că nu avea țigările daʹ nu-l mai țin minte decât cu cearșaful legat de falcă, să nu-i cadă falca și urletele luʹ tanti deși tot îmi zicea că nu-l mai suportă să să ducă naibii d-acilea că bărbații este niște mașinării din ale tâmpite de femeia-i proastă să să creadă-n ele, daʹ io tot văd toate femeile că să țin după bărbații lor și le tot cântă-n strună… degeaba să dau ele mari că ele tot de bărbații lor țin de când îi lumea și pământul ăsta…

numaʹ io tot alerg după Maria…

Maria…

o știți?

io n-am ajuns să-i știu feluʹ neam…

știu că mirosea mereu a toamnă, a frunzele-alea moarte de te doare când le vezi așa… știi c-or să cadă de pe crengile lor și ți-e ciudă…

știți?… maria nu mi-a vorbit niciodată… am tot pălăvrăgit io… daʹ moară stricată mai ești tu, băiete-mi tot zicea tanti… și io vorbeam daʹ maria nu zicea nimica… tanti o să vă spună că îndrug verzi și uscate de parcă eu adun d-alea verzi și caut uscatele de pe unde nu le găsește niminea că și atunci, în ziua aia când taica a fost vârât în groapă și io urlam să nu-l bage acolo că-s tâmpiți că taica să-mbolnăvește acolo, face apă la plămâni și tanti mi-a tras o palmă peste față de nu făcuse niciodată asta daʹ io nu m-am supărat penʹcă m-a luat imediat în brațe daʹ asta n-a-mpiedicat să-l bage pe taica-n groapa aia… mi-era ciudă, cum mi-e ciudă așa… când îmi dau seama că toți râd  de mine din cauza asta cu maria…

cine-i maria?

poveste

DECLARAȚIE DE DRAGOSTE

 

eu spun că iubirea-i

câinele mort pe un drum neștiut,

șarpele care-ți alunecă pe gât fără să știi…

râsul tău atârnat peste fișa aceasta medicală

din care-mi spicuiesc durerea…

 

eu spun că iubirea-i doar un mim

fără mâini și pantomim caraghios

al unui cer fără soare stingher…

 

eu spun că iubirea ești tu…

cu buze-nmuiate așa, timid,

în plânsul unei zile de care-ai uitat…

în lacrima unei uitări de care nu mai știi…

într-o uitare-atârnată frugal,

peste un amurg dincolo de care nu mai știu silabisi

titlul acestei poezii…

dac-o fi și ea poezie sau …

 

eu spun că iubirea-i și-atât…

 

9 decembre…

DECLARAȚIE DE DRAGOSTE

poveste

E.

 

io cred că i-a fost frică

tanti, i-a fost frică?

du-te mă, d-acilea! și tanti să făcea că nu să uită la mine, mesteca-n fasole, da io știu că-i venea să plângă pen că-i tremura mâna care nu mesteca-n oloi… și tanti m-a gonit…

de ce mă gonești?

nici nu să mai bărbierea! știi ,tanti? nici nu mai bindisea! știi?

io cred că moartea, când vine ea, te face să nu-ți mai pese de moarte! și tanti a scuipat într-o parte (știți? tanti nu scuipă neam… ea nu scuipă… da atunci a făcut-o pen că s-a enervat, sunt sigur de asta)

taica nu mai avea chef de nici unele… să mișca așa de parcă era o umbră și mă enerva pă mine da n-aveam ce să-i spun pen că era taica… da io știu că nu mai avea chef de nimica!

tu nu știi, tanti? și tanti să enerva pă mine, da io știu că taica stătea așa cum să zice pin uliță cu moartea-n suflet!

de ce stai cu moartea-n suflet?

taica mi-a spus mereu să nu-mi fie frică și io l-am văzut cu cearșaful ăla de gât să nu-i cadă gura și-am râs și tanti s-a zborșit la mine că, mă, tâmpitule, taica-i lemn pă masă și tu râzi! da io râdeam pen că știam că moartea-i așa o joacă și-o poveste și că nu tre să crezi la toate babele-alea care se duc la popă să le cetească, să vâră sub patrahir ca proastele că moartea nu-i așa cum zice la carte!

oare toate cărțile-astea-s așa deștepte? mă-ntrebam io… ce naiba? de ce n-o mai găsesc pe maria?

pen că ești prost și tânt, îmi spunea a lu ogăraru!

și ce dacă-s?

pe câmp miroase-a vară…

maria tre să iasă

și dacă nu iesă?

dacă nu iesă și ce?

pe câmp ies florile-alea și povestea mea… n-o s-o știe nime…

și?

poveste

poveste

D.

Io nu-ș ce-i aia moarte… cum adica să nu mai fii? ce înseamnă să nu mai știi de tine?

era tare dimineață când m-a scuturat tanti din somn și io eram zborșit că de ce, tanti, nu mă lași în pace și tanti, la mine, că ieși din somnu-ăsta! taica trage să moară…

cum adică? cum adică… trage să moară… de ce trage el, taica? eu nu mă-nțeleg și nici pe taica nu l-am înțeles atuncea… ce să tragă? era vreo funie de care legase el moartea?

era tare frig… tanti nici nu apucase să vâre-n sobă… tanti, mi-e frig! daʹ tanti n-a zis nimica…

o vreme n-am găsit-o de parc-ar fi dispărutără… mi-a fost și frică, așa… ce naiba? unde-i tanti? după ce că m-a sculat din somnul meu…

știți cum îi cu chestiile astea rele? nu le simți și nici nu le vrei noima… eu știu cadrul ușii… e așa, ca naiba, cadrul ușii ăleia… penʹ că tanti stătea-n el și se scutura de plâns… cred că taica era dincolo de scuturatuʹ luʹ tanti…

io… tanti, ce ai?

ea… lasă-mă!

io… tanti, de ce m-ai trezit cu noaptea-n cap?

ea… mai lasă-mă!

io… tanti, unde-i taica?

ea… la adunatuʹ miresii-i taica ăla al tău, exact s-adune miresii d-alea…

io… ce-i?

ea… du-te la ăia și spune-le c-a murit!

io… ce să fac?

ea… du-te naibii la ăia să vină să ajute… io nu pot singură acilea cu mortuʹ

io… zgâit la tanti că nu-ș ce tot spunea de taica… el: MORT?

așa cum vă spusei… ce-i aia MOARTE?

și nu țin minte decât mâinile luʹ tanti și fața luʹ taica, bărbia lui pe care-au legat-o c-o fâșie de cearșaf alb, cică să nu-i cadă gura… ce să cadă? mai taci și tu acolo c-o să mori în groapă cu-ntrebările-alea ale tale,ce să spun? asta era tanti, ea mă iubește, știu că mă iubește și-atunci, printre preot, lume, mirosul ăla de tămâie eu tot de fusta luʹ tanti mă țineam și-ncepuse așa, să-mi fie dor de taica, de vorbele lui, de felul lui cum să mișca și mă povățuia și era așa ca tata pentru mine, de năbădăile lui, de cum se mișca el prin viața mea, așa ca și cum aș fi cu el de când lumea…

daʹ acu… taica nu mai e… tanti e tot timpul tristă și dusă-n maghernița aia neagră că mă face să-njur și mie nu-mi place neam asta…

maria…

n-am mai văzut-o de-o leacă de vreme…

crede că… nu-ș ce-i cu mine… poate din cauza luʹ taica… poate din cauză că miroase-a moarte-n jur și mie nu-mi place… nu sufăr să miroasă așa și nici nu sufăr tăcerea luʹ tanti de parc-ar boci tot timpul!

poveste

UN VULTUR

Un vultur flutură prin cer,

o zare plină de oțele

și stinse zâmbete amare,

un vultur flutură prin el,

se opintește încă să mai zboare.

 

Un vultur lunecă prin el,

prin măruntaie line de albastru

și el și tot mereu tot el

se lacrimă să-ntunece sihastru.

 

Un vultur se amestecă prin voi,

când sau cumva

sau nu știu prin tot cine

Și el cu aripi zdrențuite

și umile

încearcă exercițiul de oțel…

 

un vultur…

e nimic…

este efeb…

sau poate visul de uitare sfântă,

o pasăre oricare,

peste cer

ca peste-o rană blândă și plăpândă.

UN VULTUR

poveste

C.

i-am întins mărul pur și simplu. stăteam sub un șopron de tablă ruginită ca doi proști, c-afară turna cu găleata de parcă Dumnezeu uitase pe undeva și el robinetul deschis. ploua și nu să mai oprea daʹ io tot i-am întins mărul și ea l-a luat. s-a uitat la el cu multă băgare se seamă, de parcă n-ai mai văzut, fato, măr în viața viețelor tale, da era grozav prin mine-așa s-o văd cum se tot zgâiește la măru-ăla…

știu că s-a repezit la mine și m-a pupat pe-obraz. de fapt acuma știu, când știu bine c-am trecut de clipita aia zurlie, c-atunci nu mi-am dat seama de nimic… Bilă, ăla de prin mahalaua de sus, îmi tot spune că-s tare tâmp așa cu gagicile. el le spune gagici, daʹ mie nu-mi place să-i spuie mariei așa penʹ că maria nu-i din alea… io sunt sigur c-așa-i, chiar dacă nici taica, nici tanti n-au văzut-o sau au uitat-o sau se tot prefac ei că nu știu nimica de ea așa ca să-mi facă mie-n sâc. și Bilă spunea că-s prost că el ar fi tolănit-o-n iarbă sau pe țoalele de sub șopron și sigur aia, adică maria, n-ar fi zis nici pâs, daʹ io nu știu ce vrea să-nsemne tolăneala asta, ba să știu daʹ tot nu vreau să știu, când îi vorba de maria.

băăăăăă, prostule! ți-o ia altuʹ bă, că astea nu stă să te tot fasonești tu pin juruʹ lor, astea are nevoie de tolăneală, băăăă, boule! daʹ ia mai du-te d-acilea, bă, Bilă. și Bilă să ducea da-și tot belea fasolele-alea stricate la mine ca un fonfăit și-un mucos ce-i.

nu l-am avut niciodatʹ la inimă pen-că-mi tot zbiară-n suflet ca o strigă.

io de la tanti știu și de strigă.

mi-a povestit ea că așa, cu muuuuuultă vreme-n urmă, când și ea era ca mine-acușa, năboise pin uliță ca o nebună și urlase pin toate odăile caselor de zburară-n țăndări toate ferestrile. tanti zicea că-l căutase pe copchiluʹ ăla nebotezat a luʹ Sandu Retezatuʹ de l-au găsit a doua noapte cu chică, tot colțat și rânjind la stele ca o fiară. tanti nu mai știa ce se petrecuse c-o trimiseră să nu se mai zgâiască mereu ca proasta și să-și vadă de-ale ei. așa nici io n-am mai știut ce-a fost cu prostia aia.

poveste

poveste

B

 

așa o ducem noi, ăștia, de dincolo de șine…

noi le spunem șine pentru că pe-acilea trec aceleratele-alea luuuuungi și lucitoare de parcă-n iuțimea aia a lor prind soarele și-l dumică și-l azvârl peste noi, mare-i grădina luʹ Dumnezeu și mulți proști s-au pierdut printr-însa măi, țâcă!

dincolo de șine stau ăi mari. așa le tot spune tanti și când spune așa se uită nu știu cum dincolo de șine de parcă pe-acolo-ar merge ăl negru, cu coarnele lui fără capăt și-ar urla, daʹ mie chiar mi se pare c-aud așa un urlet la care taica-i spune sirenă. nu-ș ce-i aia sirenă. știu doar că luʹ tanti chiar nu-i place și că se supără foc atunci când îi cer voie să trec și eu de șine, tanti, că poate maria s-a dus pe-acolo și vreau s-o mai văd și eu, tanti, măcar un picuț…

tanti e-ncăpățânată.

așa mi-a spus și taica.

o știe de muuuuuult și-așa a fost mereu… io nu știu ce-i, cu-adevăratelea, dincolo de șine penʹ că tanti nu mă lasă deloc să văd. io cred că maria s-a dus acolo și că ăl negru a luat-o-n coarnele lui spurcate și-aș vrea să mă lupt cu ăl negru și s-o salvez pe maria și să știu odată și-odată ce să fac cu mâinile-astea și să nu mă mai chinuie râsul mariei și dinții ei albi și cerul albastru când o mai văd… măcar o singură dată s-o mai văd, tanti!

aveam un măr, îl aveam de ceva amar de zile penʹ că nu mă-ndurasem să-l mănânc. era așa de frumoooosss! parcă era un soare și mă gândeam io așa că să-l dau mariei să pară așa ca un dar din alea frumoasele cum mai văzusem pin filme, pe la teveu, pân-să să strice harabaua aia că taica n-a mai vrut să-l cheme pe nea Oțelea să-l repare, cică ăla ia o grămadă de bani și nici nu-șʹ face treaba așa că mai dă-l în mă-sa de film… oricum tanti se tot vâră-n întunerecul ăla al ei, taica hodorogește mereu pin uliță sau urlă de-i sar bojocii niște d-alea de luʹ tanti-i vine mereu să verse. ea așa spune mereu, daʹ io n-o cred neam. așa vorbește mereu tanti la supărare și deși ea știe că vorbește de-a-mboulea, așa ca prostu-n fasole cum mai spun io, ea tot se-ncăpățânează să piardă timpul cu taica, să risipească vorbele. io m-am învățat că vorbele-astea, mai ales atunci când sunt ele meșteșugite, frumoase-ale naibii, nu trebe risipite.

știu sigur asta, mai ales că atunci când îmi vin ele mai nu știu cum pot s-o fac pe maria să-mi arate dinții ei grozavi… maria…

 

poveste

poveste

 

A

 

 

 

Aș turna lumea-ntr-o blidă

văz, strunită-n aguridă

și mi-aș cerne câte-o stea

trupeșă, cu viorea,

lacrimă zăcând uitare

peste rabla asta mare

de noroc și nenoroc

de iubire fără foc…

 

taica-i zicea din gură de parcă urma să se ducă lumea așa, cât ai pocni din dește, să ne prăpădim cu toții, cu cățel și cu purcel, să ne-ntoarcem de unde ne scuipase Nu-Știu-Cine pe ulița asta prăfoasă, plină de bășicile supărărilor noastre…

maria plecase… poate că nu mai știam eu unde s-o caut sau poate că maria se făcuse zână și cine naiba-i în putință să vadă o zână așa… în carne și oase… că, poate, zânele nici n-au carne și oase…

mai termino, tăicuțule, cu vaierul ăla al tău că parcă miroase-a moarte! daʹ tu de ce spurci, tanti? păi nu spurc! nu spurc deloc, băiete, numaʹ c-am tot obositără să-l mai aud… nu l-o mai ține pământul și Măicuța Domnului, ptiu, că uite cum fac păcate-n prag de zi sfântă, Doamne iartă și păzește!

daʹ pe unde-i maria, tanti? care maria? cum care maria, tanti? se vede treaba că pe fata asta au cam uitat-o… au uitat-o toți de parcă numele, cu ființa, cu zâmbetul ăla al ei care mi se năzărea că-l zvârle-așa, doar spre mine, fata asta parc-a dispărut cu totul.

păi mă duc, să vă fac de crăpelniță, mânca-v-ar bolile să vă mănânce pe-amândoi! stați cât îi ziua și vă rumegați lenea aia prin bătătură, nimica nu faceți! pen ce-oți fi trăind, numaʹ bunul Dumnezeu mai știe și tanti-a dispărut în tindă parc-a înghițit-o-ntunericul ăla de-acolo… mereu am impresia asta, poate-s io tâmpit, că tinda e ca un întuneric așa… de câte ori se duce tanti acolo să ne facă la crăpelniță (asta-i vorba ei, dar eu tot o iubesc, chiar dacă ne morfolește-ntre buzele ei vinete de dimineață până seara) parcă-i înghițită de-ntunericul ăla fără nume.

n-am îndrăznit să-i dau niciun nume pentru că nu știu cum să-l chem sau poate mi-e frică și taica-mi cere mahoarca. o ține-ntr-o cutie ruginită de parcă n-ar avea ani cutia aia, parc-ar fi fost pe vremea când Dumnezeu hălăduia așa pe pământ ca mine, ca tanti sau ca taica sau… ca maria… și în cutia asta uitată de Dumnezeu taica-și dumica sâmbătă de sâmbătă iarba aia uscată pe care-o cheamă așa… mahoarcă. pe urmă rupea niște foițe din gazeta de duminică turna iarbă-n ele și le lipea cu scuipat. fumul gros și-necăcios din bucățile de hârtie-nfășurate de taica stârnea mereu vorbele de ocară-ale luʹ tanti daʹ taica nici n-o mai băga în seamă.

mi-a spus el odată că tanti a fost și ea tânără cândva, că avea ochi alunecoși, parcă plângea mereu și se dădea cu roșu pe buze, nu erau așa vinete ca acuma și pe taica l-a băgat în boale c-a băut încontinuu o lună și s-a dus pe la poarta ei și-a fluierat și-a strigat și-a urlat și-a blestemat daʹ tanti asta era dată dracului muiere c-așa-mi spune taica despre ea că era cu muuuuuult în urmă când tu nici nu erai pintre noi, măi țâcă.

de câte ori îl întreb pe taica de mama, mă dă dracuʹ

de câte ori o întreb pe tanti de tata, mă trimite la ăl negru…

acum îmi dau io seama că tinda aia-n care intră mereu tanti parcă-i ceva din ăl negru, ăla fără nume, cum spune ea că nu-i bine să-i dai nume ca să nu-l chemi, daʹ io cred că-i acolo-n tindă și numaʹ io-l văd și-nseamnă că nu-i ceva-n regulă cu mine. tanti spune că-s dus cu leoca pentru că numaʹ eu pomenesc de maria, nimeni n-a văzut-o, nimeni n-a auzit de ea, numaʹ io tot boscorodesc de mama și tata-n loc să-mi văd și io de treaba mea să-mi fac un rost și să nu mai stau așa trela-lela pe capuʹ luʹ tanti și luʹ taica.

daʹ mie-mi place pe-acilea pentru că văd mereu soarele dimineața, când mă pișcă așa, pe suflet amintirea aia, cu maria. eu știu sigur că fata asta există și că n-am născut-o io cu mintea aia a mea dusă cu leoca… maria chiar există și știu io că era undeva, acolo, pe la câmpuri în duminica aia, dimineața, că azvârlise iar cu zâmbetul ei și io nu știam ce să fac, mă-mpiedicau mâinile prin aer și maria tot râdea, îi vedeam dinții albi ca niște mărgele la gâtuʹ cerului albastru și mă furnica așa-n coșuʹ pieptului și parcă-mi venea să plâng de ciudă că maria tot râde cu dinții ei albi ca niște mărgele și io stau așa ca prostu-n tigaie și nu știu ce să mă fac și mâinile și furnicăturile-alea și prostiile din capuʹ tău băiete că nu te stâmpără Dumnezeu parcă te iei după nebunuʹ de unchi-tău!

poveste

HEIIII… POEZIȚI-VĂ!

stai să taci

și să mori printre cuvinte,

așa cum urlă ele,

ciudat și prost pentru unii

și pentru mulți…

stai să vezi

că străzile se dau cu ruj

roșu-albăstriu pentru mamele noastre

și pentru crucile noastre

și pentru visele noastre nenuntite

că tot e iarnă și miresele plâng de fericite ce sunt…

stai să ierți

ce n-am tăcut și ce n-am văzut și ce n-am iertat în valsul netrăit și nenuntit…

orașul

pe care l-am strecurat pe deget…

verigheta aia strălucitoare

peste care scuipai

când beai

soare cu lingura…

tu…

veșnica fericire de-a fericirea

aminul din burta popii…

popa din cureaua visului cu păr

și zâmbet și parfum…

de flori crescute peste ochii tăi…

ăia,

despre care se scria că nasc omenirea…

HEIIII… POEZIȚI-VĂ!

INIMA

FINAL

 

Într-o dimineață s-a trezit cu o senzație grețoasă, ca de vomă! Era transpirat tot, deși afară ploua mocănește de vreo două zile, ploua încontinuu, de părea că pereții camerei lui se-mbibaseră-n ploaia meschină de-afară. Era un întuneric dens, înnecăcios și mirosea a jilav, a râme și-a pământ saturat de apa rece, murdară.

S-a târât până la veceu și-a stat acolo, ca-ntr-o stare de prostrație, nici n-a știut cât. Și-a dat seama că-și pierdea vremea dar starea ciudată care cobora până-n străfundurile măruntaielor sale nu-l părăsea. Apoi a realizat că-i vorba de-un gând sau de-un vis, un coșmar. S-a prăvălit spre chiuvetă, a deschis robinetul și-a vârât spasmodic aproape, în gâtlej două căni rase de apă, cu toate că nu suporta apa de canal. Își cumpăra în fiecare săptămână câte două bidoane de 10 litri de apă plată. Parcă apa aceea de canal i-a limpezit brusc mintea și greața care-l invadase cu totul deveni, limpede, cristalin aproape, un gând care-i zbârnâi dureros în miezul craniului. Se visase pe sine și-și visase inima. Mai departe nu-ndrăznea să pășească în imaginara contorsiune a visului său. O spaimă rece i se răsuci de-a lungul coloanei ca o plantă agățătoare și-ncăpățânată. Se căzni multă vreme s-o azvârle din sine dar nu reuși. Rămăsese acolo, înfiptă, parte din sinele său, parte din carnea sa, parte din sinapsele neuronale care-i desenaseră, cumplit de real, acel coșmar cu care se trezise fără să realizeze că-i cu totul altceva decât o trecătoare stare de indispoziție matinală.

Știa ce are ACUM de făcut și totuși nu vroia să știe. Se-ntoarse încet, infinitezimal aproape, ca să reușească să-și vadă micuțul organ care palpita-ntr-un colț al camerei, între pereții de plastic ai incubatorului mobil. Văzu iarăși zecile de etichete, de toate formele și de toate culorile care evidențiau în fața lumii-ntregi setul norocos al sponsorilor campaniei de promovare a minunii sale. Văzu din nou, tubulatura, buteliile, cutiile, pungile sterile, acele, clemele care-atârnau ca un păienjeniș de intestine, artere și vene din pereții incubatorului. Abia atunci avu curajul să-și spună că ura… Asta era totul… Simțea o URĂ rece, aproape-ncremenită dar iute și ascuțită față de fărâma de viață de dincolo de el, fărâma de viață care era, totuși, parte din el, din carnea și sângele lui, din ființa lui. Ura cu tot ce-nsemna el, de la vârful unghiilor picioarelor până-n creștetul capului, furnicarul care tot crescuse-n jurul lui și care-l exclusese încetul cu încetul tocmai pentru a se dedica ei, inimii sale, micuțul organ de sine stătător, pentru care întreaga omenire ajunsese la ridicarea unui veritabil altar, depășind în importanță marile minuni ale lumii, Sfinxul, Piramidele, Antarctica, Sahara, Taj Mahal-ul, Turnul Eiffel, bisericile Moscovei, Marele Zid chinezesc…

Ura-i furnica-n palme, se prelinsese-n venele sale, îi invadase plămânii cu aerul ei verzui, îi umpluse până și stomacul, mai acidă decât sucul gastric. Ura devenise el și el se transformase-n ură, așa, peste noapte. Tot coșmarul acela pe care l-a ținut minte secundă cu secunda se impregnase-n rețeaua lui cerebrală ca un tatuaj eteric și oribil în același timp. Știa că nu mai putea scăpa de asta și că NEVOIA de-a face ca visul să devină realitate era ca aerul pentru el.

Din momentul în care-a fost convins de toate acestea, evită să se mai uite spre inimă.

Tot ce-a urmat s-a desfășurat ca-ntr-un ritual ireal. Se dezbrăcă de pijamale, de chiloți, rămase gol. În felul ăsta pregăti masa, față curată, niște tacâmuri, farfurie, un bol, o lumânare… încet și tacticos de parcă nu-și mai aparținea sieși, de parcă s-ar fi privit de undeva, de departe, săvârșind toate aceste lucruri.

S-a dus în baie și vreo jumătate de oră a stat la duș. S-a șters, s-a parfumat, s-a pieptănat… nu s-a-mbrăcat…

Apoi a fost ca o sincopă a minții… Conștiința sa și conștiența sa, au înregistrat abia secunda-n care, așezat la masa, a simțit mirosul dulceag al sângelui care i se prelingea printre degete… Dinții lui albi, se-nfundară, cu o hotărâre aproape inumană-n carnea fibroasă a organului care încă palpita-ntre buzele lui… Ochii holbați priveau, poate-ntr-o oglindă imaginară acest carnagiu al autofagiei… Mușcăturile se-ntețiră și deveniră spasmodice în așa măsură încât înghițiturile nu mai puteau ține pasul cu ele… Sfârtecă inima până ce se prăbuși de pe scaun cu resturile-n mână, cu gura-mbăloșată de propria neputință, cu lacrimile și mucii propriei spaime și-ai propriei îngrețoșări.

A uitat că urlase animalic, de durere și frică și silă și furie, minute-n șir până ce se-auzi sirena poliției. Oamenii legii fură nevoiți să spargă ușa. Ce găsiră înăuntru depășea orice curaj al imaginației: bărbatul, arhicunoscutul superman cardiac, zăcea întins, lângă masa stropită de sânge, mânjit tot până la brâu de rămășițele canibalismului întrors împotriva propriului sens de-a fi. Încercară zadarnic să-l readucă-n simțiri, oripilați și blocați mental de ceea ce descoperiră-n mijlocul patului…

Acolo, încă aburind, ascunsă-n cearșafurile albe, jilavă și proaspătă ca un prunc abia ivit pe lume, plapita o inimă vie, zdravănă, răsucită-n propria rețea de vene, triumfătoare-n rețeta inexplicabilă a ivirii ei în mijlocul acelei putrede nenorociri…

 

miercuri, 10 octombrie 2012

INIMA

INIMA

Episodul 9

A călătorit într-un fel de sicriu pe patru roți, strălucitor, meschin, dotat cu toate facilitățile, inclusiv, femei fără nume, uscate, prelungi, colțuroase, mereu îmbrăcate la fel, mirosind la fel, făcând întotdeauna aceleași gesturi pentru ca medicii să-nțeleagă cum de sexualitatea lui deborda în așa hal fără ca el să aibă, de fapt, INIMĂ.

Le secătuia, una câte una, fără să-nțeleagă nimic din acest șir de acuplări adeseori agonice, contorsionante, chinuitoare prin durata informă care le-ncolăcea de fiecare dată, pervers, pe bietele partenere, stoarse de vlagă ca niște smochine. Fiecare dintre ele, după o asemenea ședință de atletism sexual, ieșea golită, îmbătrânită, cu mintea atârnându-i vraiște ca și hainele de pe ea… O  cerșetoare jalnică a tinereții lăsate la ușă-n momentul întâlnirii cu monstrul fără inimiă. Devenise un fel de vampir al sulfetelor acestor nefericite, răstignite pe ciudatul altar cu patru roți, în beneficiul mondial al cercetării medicale.

A fost grozav de ciudată impresia pe care-o lăsă în jur că ÎNTINEREA pe zi ce trece și că trupul său se-nvăluia-ntr-o vigoare care-i pleznea cu o imperială detașare pe toți cei din stafful campaniei lui mondiale de om trăitor fără inimă. Aroganța revitalizării zilnice a trupului său era tot mai sfidătoare, pe măsură ce ființele oferite acestui straniu Minotaur se topeau pe picioare, după ce erau atinse de nebunia lui labirintică.

Se-nstrăină de sine, de gândurile de-altădată, de cei din jur, de cuvinte, de sentimente, de lume, de frumos sau de urât. Se reconstrui ca un turn Babel al unor stări compozite și ciuntite din care nimeni nu mai înțelegea nimic. Vorbirea lui nu mai amintea nimic din limbajul obișnuit, omenesc. Se alienă atât de total, de desăvârșit încât fură nevoiți să-l lase-ntr-un oraș neștiut, la un capăt de drum anonim, inutil ca însăși inutilitatea demersului în care porniseră cu-atâta avânt și-așa de mare succes. Deveni curând epava propriei celebrități.

Striviți de neputință și de imposibilitatea de-a-nțelege ce se-ntâmpla cu el, medicii obosiră, se plictisiră, topiți în carcasa unui eșec planetar.

Inima-i fu redată!

Se-ntoarse-ntr-o dimineață putredă, cu toamna rece-n spinare, trăgând după sine incubatorul în care palpita inima lui dragă. O așeză-ntr-un colț al cămăruței lui și-și reluă vechiul ritual care-ncepuse cumva să-i lipsească atât de mult. Singurul lucru jenant era faptul că nu mai știa să nască sentimente. Cuvintele-i reveniră, reluă lungile convorbiri cu prietena lui, o hrăni cu sângele lui și-și promise în sfârșit să se uite-ntre cei patru pereți ai anonimatului atât de mult dorit.

INIMA

INIMA

Episodul 8

 

A ajuns din nou la spital. Medicii, specialiștii, somitățile, plănuiau o conferință internațională care să dezbată situația lui.

În orice caz, lucru firesc de altfel, s-a constatat că despărțite, inima și corpul lui încetau să mai funcționeze normal. De cum i s-au permis vizitele, micul organ și-a reluat obișnuitul tonus, paloarea i-a dispărut, bătăile și-au recăpătat vigoarea de altădată. Discuțiile interminabile și-au redobândit enigmatica fluență pe care nimeni n-o pricepea.

Ce putea fi mai ciudat decât un bărbat pălăvrăgind verzi și uscate cu propria inimă care se lăfăia ca un nou-născut într-un incubator cu grijă sterilizat.

Deseori îi era milă de micul organ de care-atârnau felurite panglici, cleme, tubușoare, arcuri, al căror rost nu-l pricepea dar care-ntrețineau o armată de aparate-n care se-ncifra enigma vieții micuței lui inimi.

Devenise V.I.P. Lumea-l adula, presa-l căuta, micuța lui locuință devenise un altar internațional pentru sfințirea minunii dumnezeiești care-i redefinise existența. Problema lui majoră-ncepu să devină presa. Simțea izul grețos al curiozității morbide peste tot: ba vreun flash sfâșiind dureros întunericul străzii, ba foșnetul unui trup strecurându-se felin prin preajma lui, ba sclipirea soarelui pe lentila vreunui obiectiv îndreptat înspre el. Era obiect de importanță națională sau, de ce nu, mondială! OMUL care TRĂIEȘTE FĂRĂ INIMĂ.

Care-i cel mai bun prieten al dumneavoastră?

Inima mea, firește!

Cine-i confidentul dumneavoastră cel mai de preț?

Inima mea, fără-ndoială.

De fapt, pierdea ore-n șir la spital, vorbind, nici el nu știa prea bine, cu propria inimă.

La un moment dat, s-a simțit privit și ascultat… Lucrul ăsta, la-nceput, l-a deranjat. Pe urmă a văzut o tânără asistentă, cu ochi luminoși, micuță și foarte delicată. Aproape că s-a-ndrăgostit de zâmbetul ei și i-a mărturisit că n-are nicio noimă flecăreala lui cu o biată inimă. A-ndrăznit și-a invitat-o pe micuța asistentă la o cafea. Acolo, în aburul impersonal al fumului de țigară și-n penumbra barului i-a atins din întâmplare brațul. Căldura pielii ei a răzvrătit prin cămările-ascunse-ale sufletului său vechi furtuni mocninde. Evident că fata n-avea nicio vină. Ea doar sorbea din cafea, țuguindu-și ușor buzele și lăsa, fără să știe, soarele de toamnă să zăbovească parfumat prin părul ei castaniu. Avea o tunsoare bob care lui îi amintea mereu de-o franțuzoaică subțire și misterioasă. Îi zâmbea mereu și cuvintele ei alunecau de fiecare dată printre buze ca niște bomboane lucioase.

Povestea abia-nmugurea când s-a trezit cu doi inși stranii, plini de secrete, suspicioși care i-au promis celebritatea. Un tur mondial în care să-și deschidă sufletul, să-și spună povestea. Un an de călătorii, bani și faimă. Micuța asistentă cu tunsoarea ei bob pălea-n culoarul minții lui, estompându-se din ce în ce mai mult, până ce rămase din ea doar un plăcut halou, atât!

INIMA

SCRISORI IMAGINARE.II.

SCRISOARE LUI SISIF

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc, nu neapărat la soarta ta, ci, mai degrabă, la felul în care omenirea te-a plasat într-o anumită nișă culturală sau istorică sau, de ce nu, mitologică, mă cuprinde așa, un fel de neputință.

Scrisoarea mea este doar un pretext de revoltă și-o nevoie de-a scrie despre povestea asta… sisifică. Kierkegaard și, mai apoi, Camus, sunt oamenii care-au văzut absurdul în lume. Primul, la o scară pesimistă, chinuit de paradoxul sfâșierii între un Dumnezeu neînțeles, căruia i se supune, și disperarea individului părăsit într-o lume în care trebuie să existe, dar care i se refuză. Al doilea, descriindu-l pe Sisif singur pe stânca lui, surprizându-i o psihologie de condamnat. Singura formă de revoltă care îi este permisă, în situația lui absurdă, este curajul de a-și spune că e fericit. Nu-l înțeleg mai ales pe Camus. Unde-i fericirea sisifică? În ce rezidă ea? De ce oare, să accepți decizia zeilor tocmai pentru a o-ntoarce împotriva lor? Nu cumva-i o iluzie? Știu că întrebarea-i retorică. Tu, Sisif, nici nu exiști de fapt! Ești o biată făptură de hărtie, o plăsmuire a imaginației vreunui antic răzvrătit împotriva vieții înseși.

Sunt convins că nu ești decât avortonul disperării neputincioase a omului în lupta cu destinul. Din această acuplare gigantică te-ai născut, scâncind sufocat de vremuri, dintre picioarele calcaroase-ale unei utopii purulente. Ești fructul frustrant și păstos al nevoii de speranță. După tine au venit mulți prooroci și însuși Iisus. Lumea a-nvățat să-nțarce absurdul într-un cod mai uman și mai dezirabil.

Avem următoarea situație: un ins, un muritor, vinovat de-a fi dezvăluit ceva din culisele Olimpului (răpirea Aeginei de către Zeus); o pedeapsă – în Infern, destinat cărăușiei veșnice, rob al unei stânci uriașe care nu putea sta niciodată-n vârful unui deal; prizonierul unei repetiții. Aici intervine camusiana nevoie de-a da un sens absurdului. De ce să nu transformi acest apostolat infernal și teluric în sensul Omului Revoltat? De ce să nu-l sfidezi pe Zeus aruncându-i în față tocmai nonsensul, devenit sens prin însăși furia ta sfidătoare? De ce să nu fii fericit în agonia sfidării? Există fericire-n revolta instinctivă împotriva dictatului superior al destinului? Cine știe?

Este oare aici cheia întregii existențe moderne? Omul contemporan, despuiat de orice urmă de credință sau de mister, să găsească-n absurdul propriei existențe mecanizate și tehnicizate, chiar sâmburele sensului de-a fi?

Tu, Sisif, ți-ai martirizat EUL ca să-ți salvezi SINELE!

Cred că, de fapt, ai ajuns până la a te căra pe tine, ca un Atlas pe dos, dincolo de orice urmă de iluzie, ca să descoperi că, de fapt, n-ai făcut decât să te readuci în fața unei oglinzi mincinoase! O mamă vitregă, prinsă-n apele sepulcrale-ale propriei desuetudini! Ai îmbătrânit cărându-ți bolovanul și strigând către zei că ești un învingător! Ce nu știi și n-a știut nici arhicunoscutul Camus, este că, dincolo de bunele intenții, infernul nu-i decât o altă filă-n cartea fantezistă a uitării.

Răsfoim tot timpul apele oglinzii, visând la tinerețea veșnică și la fericirea paradisiacă. Oglinda nu-i decât un Cerber deghizat în prințesă iar frumusețea este mai trecătoare decât oftatul unui prunc.

Tu, Sisif, ești la fel de prizonier ca și mine, ca și ea, el, noi sau ceilalți. Asta, pentru că nu ești decât rodul unei închipuiri deșarte… parfum de oglindă…

 

SCRISORI IMAGINARE.II.

SCRISORI IMAGINARE.I.

SCRISOARE CĂTRE SFINX

Scrisoarea mea te găsește-n același loc… imperial, maiestuos, tăcut, închis în povara anilor care-ți cresc prin piatra șlefuită de-admirația oamenilor. Ești mort și totuși atât de viu! Tăcere strigând necontenit despre glorie și căderi, despre victorie și înfrângere.

            Sic transit gloria mundi!

Ți se potrivește nespus de bine acest dicton latin! Ești ultima, solemnă rămășiță a unui imperiu care-a uimit veacurile… Totuși ai rămas atât de singur! Ceruri s-au prăvălit peste tine, ploi și furtuni de nisip ți-au modelat nemurirea. Ești dovada supremă a faptului că istoria reprezintă cel mai van țel al omenirii, cea mai fastidioasă minciună, o pleiadă nesfârșită de ridicări și prăbușiri, un panopticum al goliciunii umane. Unde-i imperiul tău? Unde sunt faraonii care și-au celebrat gloria prin tine! Ai rămas doar un biet obiectiv turistic al unei națiuni muribunde.

Neîndoielnic, ești celebru! Tăcerea ta este proverbială!

Colosul acesta la care mă gândesc și pe care l-am vizitat numai în imaginație, prin cărțile de istorie, prin fotografiile care mai de care mai inspirate sau oferindu-mi perspective inedite, colosul acesta putrezește lent în propria-i utopie! Ești prizonierul iremediabil al nevoii de senzațional pe care-o avortează permanent omenirea ce nu se mai recunoaște. Avem nevoie de embleme, de bannere, de etichete și tu ești produsul perfect pentru iluzionarea noastră! Ești uriașul care-alături de Eiffel, Big Ben, Taj Mahal hrănești nevoia de spectacol al omului. Panis et circenses… Lumea se duce la tine ca la spectacol, uitând, într-o delabrare cathartică care-i scopul carnavalului în care-a fost antrenată. Îmi pari un uriaș clovn trist care nu se poate opri din divertismentul în care-și sapă mormântul. Nu te mai poți opri din a fi atracția turistică numărul unu, asta pentru că din istorie se naște iadul perpetuu al nevoii de celălalt, or tu ai nevoie de ei, minusculii și umilii urmași ai grandioșilor egipteni, părinții tăi. Nu ai rămas decât sursa de hrană, așa-zis spirituală, a unor milioane de epigoni. Te iluzionezi cu o celebritate de mucava!

Biet Sfinx! Lumea ta este atât de îngustă pe cât de uriașă este goliciunea de piatră pe care vânturile deșertului ți-o macină puțin câte puțin, zi după zi, an după an, deceniu după deceniu, secol după secol, veacuri întregi care vor fi uitate ca și planeta bătrână, obosită, care te găzduiește, tumoare necrozată a deșertăciunii omenești.

VANITAS VANITATUM OMNIA VANITAS!

La revedere, biet Sfinx! Probabil nu te voi vedea niciodată acolo-n încheieturile istorice ale străvechiului Egipt! Știi ceva? Nici nu-mi doresc de fapt! Am fost cândva pe Acropola Atenei și lucrul acesta m-a-ntristat. Asta pentru că peste-acele pietre, altădată strălucind de glorie militară și-nțelepciune, treceau doar niște inși preocupați să-și prindă-n meschinul timp personal picurul de egoism și vanitate cu care se-mbrăcaseră-ntr-un miez de noiembrie… Niște turiști… Atât!

SCRISORI IMAGINARE.I.

ZARUL

Zgomotul ajunsese insuportabil și nu zgomotul în sine, ci repetarea lui. Era aceeași și-aceeași cadență-nebunitoare. Mă miram cum de nu deranja și pe altcineva dar blocul părea de-a dreptul mort, un cadavru de fiare și beton din care orice urmă de suflet parcă se pulverizase.

Am hotărât să iau atitudine. Dacă nimeni, NIMENI nu făcea nimic, trebuia ca inițiativa mea să fie acea fecioară indicibilă pe care-aveam s-o deflorez cu voluptatea unei liniști izbăvitoare.

M-am ridicat…

M-am îndreptat spre ușă…

Am apăsat clanța…

Stați!!!!

Descuiasem înainte de asta pentru că eu am o spaimă patologică! Nu țin EVER, NEVER, ușa deschisă, mai ales când dorm! Mă simt de parcă mii de ochi s-ar holba la trupul meu gol atunci când dorm, dacă ușa MEA este deschisă. Într-un fel sau altul, am bănuiala că fiecare dintre voi are chestia asta, într-o mai mică sau mai mare măsură, sau într-o altfel de piele, mai mult sau mai puțin colorată.

Am descuiat, mi-am exhibat intimitatea, am îndrăznit să-mi dezvelesc foiță, cu foiță, creierul așa cum o femeie și-ar nărui toată lumea exterioară și impenetrabilă pentru a se dărui, fără niciun fel de inhibiție, primului venit în lumea ei.

Holul era prea lung și prea întunecos dar asta nu conta. De fapt, nu conta mai nimic pentru că-n timpanele mele foșgăia el, ZGOMOTUL!

Avea o consistență ciudată, ca și cum o lavă fierbinte și purulentă mi s-ar fi revărsat deodată-n cavitățile urechilor și uram, uram toată liniștea din jurul meu, încremenirea ca de cavou a acelui bloc.

M-am apropiat, mă apropiam de sursa acelei inimaginabile zornăieli.

Acolo… era o nefirească lumină! Nu orice lumină, ci mai degrabă… LUMINA ÎNSĂȘI.

Au început să mă doară ochii! Nu mai suportam și i-am închis! În acel moment am auzit hohotul de râs dar zgomotul nu s-a-ntrerupt.

Bărbatul acela stătea-n fund, rezemat cu spatele de perete și picioarele strânse sub el! Nu s-a uitat nicio clipă la mine! Părea că mă ignoră cu desăvârșire. Avea un pahar roșu, de culoarea sângelui, pe care-l zornăia încontinuu și din care tot zvârlea ritmic zgomotul acela aiuritor!

„Ce faci? Ce tot faci aici?”

Inițial nu mi-a răspuns, ocupat fiind să-și continuie jocul bezmetic. Mi s-a părut că i se prelinge salivă pe bărbie iar ochii i se concentrau spasmodic pe traiectoria absolut matematică a acelui zgomot care-ajunsese să mă oripileze. Lumina aceea curios de indecendă mă-nvăluise cu totul și-aproape mă dezbrăca. Mă simțeam total stingherit dar trebuia să pun capăt acelui zgomot care-mi cotrobăia prin creier, gata să năruiască întreaga încrengătură a materiei care colcăia-n țeasta mea.

„Ce faci?”, l-am întrebat, aproape-am urlat la el! Și-atunci am auzit cuvântul „zaruri”.

ZARURI… zaruri… Doar atât?

„Te joci cu zaruri?”

„Mă joc cu niște zaruri. Vrei?”

Mi-a întins mâna, dar tot fără să privească nici măcar o clipă înspre mine!

Am luat bucățica aceea pătrățoasă în mână și mi s-a părut că arde dar m-am străduit să n-o las dintre degete. Era un ciudat miraj care mă ținea acolo, cu zarul acela în mână și ardeam de nerăbdare să-l privesc, să-l mângăi cu privirile, să mă scald în lumina lui… și-am făcut-o.

În momentul în care l-am văzut, am avut o senzație oribilă de păcăleală sinistră, ca și cum cineva uriaș, neștiut, și-ar fi bătut joc de mine! Eram în apogeul nonsensului. ZARUL ERA GOL! ZARUL ERA ALB CA LAPTELE! ZARUL ERA NIMIC! NIMIC!

„Ce-i nebunia asta?”, m-am pomenit întrebând. „Cine ești?”

„Eu sunt nimeni.” și vocea era ciudat de cavernoasă, parcă răpăia, cu fiecare sunet, în miezul pieptului meu.

„Ce-i asta?”, m-am pomenit din nou întrebând și i-am întins bucățica pătrățoasă de os alb.

„Zar!”, mi-a răspuns cu aceeași voce de departe care parcă-mi curgea în vene, ascuțit și dureros. Și-atunci am gândit totul și-am primit răspunsurile-n gând, pe măsură ce totul se năruia-n jurul meu, apocaliptic, de parcă holul, blocul, întunericul din jur, lumina însăși, eu, nimic nu existase NICIODATĂ!

Mă joc… te joci? Mă joc… sunt zarurile mele… Dar n-are sens… de-a ce te joci? Zarurile tale sunt goale… nu e nimic pe ele…

MĂ JOC DE-A HĂUL…. DE-A HĂUL, domnule!

30 AUGUST 2012

ZARUL

VENI, VIDI…

Îmi plătesc iluziile

pentru că miros a marea

care se răscolește prin neputința mea

de-a visa

și peste pereții bunicii…

Îl văd pe tata dansând grațios

ca o paiață colorată

în jocul de-a mijoarca,

de-a râsul, de-a pomana,

cu degetele tremurânde…

peste crucile sale…

Mă plec și scuip

pentru că sunt carne din carnea sa…

pentru că sunt strigăt

din strigătul meu…

pentru că…

era, undeva, o mașină cu portierele deschise…

Din ele curgeau mirese nesfârșite,

gângăvind

cu niște cruci moi, de carne ne-ncepută…

că trebuie să fim PURI…

ca IISUS

PE CRUCE…

Acolo, unde se nășteau ochii fetei mele,

când mă săruta

și mă implora să nu mor

pentru că, tati,

tu ești etern

și lumea s-a născut pe inelarul tău!

Este inel de carne…

Tăcerea-mi este duhul…

E șină de cale ferată și franjuri de aripi

în mister…

Colivă și colaci…

Psalmodii de preot care îmi varsă

chipul tatei…

Un fleac…

7 august 2012

VENI, VIDI…

CÂNTEC DE SCĂLDĂTOARE…

Mă scald în ziua de ieri

pentru că astăzi este o tăcere,

înmănușată-n nu știu ce zgomote,

maimuțărite cuminte ca să nu zgârie timpul, străzile,

orașul palpitând nevrotic

în uitările sale sacrosancte…

 

Mă scald în timpul de ieri

pentru că este comod să uiți

și este greu să prevezi…

pentru că viitorul este o cenușă

din care păsările Phoenix par gâștele

unui Capitoliu efeminat…

 

Mă scald în ceea ce-aș fi vrut să fiu,

pentru că nu mai vreau să fiu…

decât…

Răsărit,

Început,

Geamăt de naștere…

Poveste cu un prunc agățat

de gâtul unei speranțe

cu ochi de sticlă translucidă…

Mă scald …

Botezul din mașina de spălat ILUZII…

28 iulie 2012

CÂNTEC DE SCĂLDĂTOARE…

ELEGIA PAHARULUI

Un pahar de tăcere mi-aș turna-n piciorul

tau de muiere tăcută și blândă

și suavă răsucire de cuvinte-n urlete,

lacrimi și păr de vânt

chinuit prin gândurile mele…

Bune sau rele?

Strigăte, binecuvântări sau blesteme?

Un pahar de gânduri mi-aș bea ca să-ți știu

visele și blasfemiile de femeie…

Și-aș tăcea ca să urlu și să-mi scuip

neputința peste ele!

Și-aș deveni TU

Și m-aș minuna prin părul tău,

prin păcatele tale,

prin privirile tale piezișe,

prin spaimele tale,

prin nebuniile pe care le-ai stârni

fără să vrei…

sau… știind

că ești Salomeea

din visele mele putrede…

24  iulie 2012

ELEGIA PAHARULUI

MINOTAURUL DIN LABIRINTUL DE HÂRTIE-AL POEZIEI…

 

N-am simțit niciodată fericire în fața unei noi cărți ale mele, am simțit întotdeauna numai acel ambiguu și complicat sentiment – amestec de mândrie și neputință, de dragoste și jignire, de intimidare și, mai ales, de uimire – pe care trebuie să-l aibă părinții în fața copiilor deveniți deodată mari și pe care nu îi mai poți stăpâni. (Ana Blandiana, Spaima de literatură)

Ce este literatura?

Ce este creația?

Cunoaștem cu toții definiția aristotelică în virtutea căreia mecanismul creator presupune metamorfozarea realului în trecerea prin furcile caudine ale propriei sensibilități a artistului… Cred că cea mai mare spaimă este legată de tăierea acelui infim și invizibil cordon ombilical care-l leagă pe creator de creația sa.

Actul devoalării produsului artistic este ambiguu, nesfârșit, neașteptat… Mărturisirea citată mai sus definește tocmai sentimentul generat de complexul unei paternități refulate…

Fiecare cititor este un paricid invizibil pentru creator, de aici, veșnica întrebare pe care elevii o adresează: S-a gândit poetul la toate astea când a scris? În acest punct se află provocarea oricărui demers interpretativ, fie el didactic sau nu… de-a învinge herghelia nărăvașă a miilor de cititori anonimi și neavizați, ale căror suflete se-mbibă de cuvintele tale, artistule!

Poezia este un act intim și-n egală măsură ciudat democratic, ireversibil colectiv, aceasta pentru că poetul este, volens nolens, un artist al cetății, un clovn ciudat care exhibă și-nchide-n sine coduri multicolore, fascinante dar greu de-nțeles.

De vreme ce trece prin acest malaxor orb al orizontului de citire, poetul își pierde identitatea și intimitatea. Labirintul nesfârșit și-ntortocheat, prin care se visează de bunăvoie, are undeva, ascuns, un minotaur cu față ingenuă… Cititorul îi este poetului, în egală măsură, prieten și dușman, aceasta pentru că, într-un gest neștiut și neașteptat, întinde brațele ca să ucidă. Ce? Tot ce înseamnă speranțe-ale artistului…

Un gest de igienă estetică? Probabil că da…

Ce este în cele din urmă literatura? O nesfârșită căutare a curajului de-a se denunța în spaima oglinzii… O neostoită nevoie de părăsire a turnului de fildeș în care se nasc vampirii uitării de sine, fantasmele nevoii de-a tiraniza întru voluptatea adulării… Literatura, s-a spus pe bună dreptate, este o formă de putere și-o formă de manipulare… Este modalitatea absurdă de-a exhiba un foetus personal, de neimaginat și de nearătat… Îl faci să fie dezirabil și te temi apoi de părerea celor cărora îl arăți…

Domnule profesor, ce-a vrut să spună poetul cu asta? De fiecare dată, această întrebare mă lasă mut pentru că răspunsurile vor fi invariabil, poate, false și pline de minciuni dezirabile.

Ana Blandiana stă lângă noi pentru că a avut gingașul curaj de-a-și asuma lupta cu Minotaurul din labirintul ei de hârtie, din lumea fascinantă și-nspăimântătoare-a poeziei.

Fiecare poet se crede un învingător dar, în cele din urmă, devine un cavaler învins al propriei obsesii… cea a iluziei eternizării prin creație… În tot acest amalgam de minciuni și adevăruri fiecare artist autentic trebuie să-și pună întrebările acestea: Ce vreau să spun? De ce nu trebuie să mint?

MINOTAURUL DIN LABIRINTUL DE HÂRTIE-AL POEZIEI…

INIMA

Episodul 7

A urmat o nesfârșită peregrinare prin tărâmul alb, rece, impersonal, aproape inuman, al medicinei.

A cunoscut felurite persoane, unele, umile, acre, altele, afabile… curioși, intrigați, furioși, neputincioși… În cele din urmă, toți s-au declarat mai mult decât siderați în fața acestei anomalii. Devenea, încetul cu încetul, un CAZ, se contura ca UNICAT, inima lui era din ce în ce mai prețuită.

I se alocă și acesteia un spațiu special, o rezervă în care trona, vânătă și zbătătoare-ntr-un incubator translucid.

O vizita deseori și-i vorbea îndelung ca unui vechi prieten. O știa parte din întregul trupului său, minune care-l terifia și-l făcea să se întrebe cum de-i mai circula sângele-n vene, ce anume-l mai împingea prin interstițiile și cavitățile necunoscutului care era el. Asta pentru că el respira, mânca, bea la fel ca-ntotdeauna, de parcă anomalia n-ar fi survenit.

După aceea, doctorii i-au dat drumul acasă dar au păstrat inima pentru analize și cercetări ce-ar fi putut revoluționa existența însăși a umanității. Ochii holbați și gurile suflecate peste cuvinte țipătoare-l proclamau, nici mai mult nici mai puțin, ca pe un Nou Mesia… El nu mai înțelegea nimic. Se simțea protagonistul unui spectacol din al cărui scenariu, în mod curios, era el însuși exclus.

I s-a părut o impietate să plece și să se lase pe sine acolo (pentru că inima i se părea a fi cea mai intimă și mai personală parte a ființei lui). După câteva zile a cerut permisiunea unei vizite dar a fost refuzat politicos. Pretextul erau tot cercetările. Apoi a-nceput să se simtă din ce în ce mai obosit. Pierderea cunoștinței l-a surprins în metrou. A apucat doar să vadă niște brațe, incredibil de păroase, întinzându-se către el ca niște căngi monstruoase.

INIMA

INIMA

Episodul 6

 

L-au oprit din drum…

DRUM?

Ce drum?

Vroia doar să meargă acasă… Se-mpiedica-n propria poveste ca-ntr-un văl ciudat a cărui textură n-o cunoștea… Îi ura deja!

I-au confirmat că-i inima lui dar nu știau ce caută acolo, habar n-aveau ce să facă din ea, s-o formolizeze, s-o facă muzeu național, să-l declare, prezidențial erou?

Puțin îi păsa… spuneau că este important, că vor să-l experimenteze, să-l promoveze la scară mondială și că va face bani frumoși…

Știa că le spusese să-i explice despre inima lui… Vroia să știe cum de ajunsese-n afara lui și de ce trebuia să devină obiect de interes național!

Oamenii s-au holbat la el… a văzut ochi… numai ochi și s-a speriat… Ești o anomalie genială a naturii, tu realizezi asta?

Dar nu vreau să fiu nicio anomalie! S-a oprit la chioșc, și-a luat ziarul dar era prea tulburat să-l citească și, brusc, și-a dat seama că-i stupid să citească ziarul ăla tocmai acum când i s-a certificat faptul să trăiește fără să aibă o inimă, el, o ciudățenie, un obiect de circ… Și-a amintit de povestea aia veche în care inima a contat enorm și-a vrut s-o sune. Chiar în clipa aceea a izbucnit ploaia…

A simțit-o pleznindu-i creștetul, udându-l din cap până-n picioare! Urăsc ploile! De ce? Pentru că-s alergic… La ce? La ploaie… Și-a văzut tivul rochiei lipindu-i-se de coapse… model floral… se epilase… tâmpitule, asta nu contează, de fapt… se răsucea prin ploaie ca un lujer proaspăt și-și dădea seama-n clipa aceea că iubirea-i un joc stupid pentru că nu înțelegea de ce ochii lui se-mpleticeau prin dansul ei nebun de-al ploii joc…

Vai, ce amintiri!!!

Trebuia să rezolve cumva cu inima asta ieșită din pieptul lui, devenită independentă, personaj nebun printr-o poveste suprarealistă.

INIMA

INIMA

Episodul 5

Salonul este imens și la fel este nedumerirea lui…

Ce caut aici? De ce nu sunt lăsat liber?

Deodată-și dădu seama că, pentru prima oară-n viață-și pune problema libertății personale. Simți acut, izbitor, gândul aproape consistent că nu se mai deține pe sine însuși, că altcineva a hotărât pentru el. Părinții i-au dispărut de ceva vreme și asta nu l-a jenat prea tare. Legăturile lui de matur cu părinții copilăriei și-ai adolescenței sale n-au fost nicicând foarte entuziaste! S-au rezumat doar la telefoane fugare, vizite scurte și convenționale, urări, asemenea telefonice, cu ocazia aniversărilor de tot felul, pe care le ura din rărunchii ființei lui, pe-atunci libere… De asemenea, n-a fost blagoslovit cu frați și surori… A iubit în treacăt sau s-a prefăcut c-a iubit până-n clipa aceea dulce-amăruie despre care nu vrea să mai vorbească sau să mai gândească… Oricum e singur, cu desăvârșire singur și-i place să creadă că prieteniile pe care le are, șefiile pe care le-ndură, drumurile pe care le târăște cu sine sunt relativ confortabile pentru ca viața lui să se numească o oază confortabilă de libertate citadină.

Acum?

Este într-un spital, acuzat probabil de-o crimă stupidă, crimă despre care nu știe ABSOLUT nimic și toate astea din cauza… din cauza… unui organ nenorocit… Dacă mă cred traficant de organe, mafiot, membru-n bandele rusești ale comercianților de carne vie?

Ți-au plăcut vreodată ploile?…

Miroase-a tinerețe și miroase-a iluzii… Pe masă vede ceașca albă, mereu ciobită… Aude mersul mereu obosit, parcă plictisit de viață și-ncearcă să mă vezi altfel, așa cum n-am fost niciodată, proiecție a ceea ce nu știai că pot fi și vis de visare… Hai, încearcă… Maldăr de fluturi aruncați deodată-n ochi și doare pentru că nu știu ce să răspund și nu știu ce-i cu mine ACUM…

Noi, am greșit, domnul meu!

Voi?

Noi!

Adică?

Noi am greșit! Dumneavoastră trăiți fără inimă!

Poftim?

Așa cum ați auzit. Sunteți o anomalie-a medicinei! Sunteți ceva ciudat! Respirați, ne răspundeți, mișcați ochii, sunteți revoltat… dar… NU AVEȚI INIMĂ… Oare cum circulă sângele dumneavoastră, gândurile dumneavoastră?

Voi fi cobai… voi fi… COBAI… gândul îi rătăcește prin minte ca un gândac prins în mijlocul camerei, fără nicio apărare, gata să fie strivit…

Cum nu am inimă? Eu sunt om, mereu am fost așa! Nu m-am simțit altfel și nici nu știu să mă fi simțit altfel! De ce vă bateți joc de mine?

INIMA

INIMA

Episodul 4.

 

S-o crezi tu că aia era înger…

Poftim?

S-o crezi mata că era înger! Te crezi prea important! Oi fi buricul pământului…

Vocea dispăru la fel cum venise… fâlfâind scărțăitoare prin aerul ușor uscat al salonului…

Abia atunci realiză că era internat într-un spital. Pe urmă simți toate cele: mirosul de formol, zgomotul respirațiilor multiple și haotice, horcăitul cuiva peste care durerile năvăliseră ca niște draci înfometați, pașii ca de gumilastic ai asistentelor și era absolut sigur de ceva… Ființa pe care-o văzuse avea o consistență ciudată și-n același timp ceva aerian și-n plus mirosea așa, sărat, ca la mare…

I se făcu brusc dor de valuri, de chipul acela-nmiresmat de-un anume fel de-a râde… Era un râs clocotitor, în care se-ngrămădeau tot felul de senzații contadictorii:

– clănțănitul dinților pe ploaie, prin frig și totuși nu vroiai defel să deschidem umbrela pentru că, iubitul meu, ploaia se trăiește prin ploaie și lumea-i mai frumoasă când toți oamenii fug de ea iar străzile se deschid așa, nesfioase ca niște fecioare secrete…

– plescăitul buzelor în timp ce mânca, sosul scurs pe bărbie și iar râsu-acela invadator, nestăvilit, căruia nu-i puteai opune absolut nimic…

– arcuirile somnului… veșnicul umăr gol care-mpingea diminețile spre ritualul ceștilor de cafea și-al cornurilor și-al mezelurilor de tot soiul…

– toate ferestrele ei care se izbeau de pereți, verile, cu draperiile-aburoase, fâlfâind peste sufletul lui să-i tulbure gândirea să-l sperie și să-l amețească pentru că eu mi-s vrăjitoare, iubire, și sufletul ți l-am luat, l-am vârât într-un borcan și l-am înghițit pe vecie… cum l-ai înghițit?… l-am transformat într-o bobiță de rouă și l-am sorbit atât de ușor!…

Sunteți mai bine?

Era o ciolănoasă, cu dinții stricați și privire furișe, ca de pasăre de pradă. Nici nu ziceai că-i asistentă… N-a spus nimic… a vârât cu nădejde-un ac în branulă, a agățat deasupra patului un borcan de sticlă cu ceva incolor în el, i-a lălăit un zâmbet, dincolo de care bănuia duhoarea dinților ei cariați și-a plecat…

INIMA

INIMA

Episodul 3

 

Își amintește ochii lor uimiți… Mai simte și-acum strângerea violentă a cătușelor, mai aude încă strigătul inutil care se zbătea ca un fluture beat între pereții camerei lui stinghere…

Tot l-au luat și, curând, a fost acuzat de crimă!

Problema-i că inima-i VIE! Totul e un nonsens!

Dincolo de zăbrele aude zgomote stranii și-și amintește limpede tot ce s-a-ntâmplat după ce-a sosit salvarea (nu se aștepta să fie și poliția, sincer, băieți! Voi ce căutați în chilia mea? De ce-am fost arestat?)

I se pare că miroase-a urină puturoasă și-a sudoare, i se pare că florile veștejite de pe masa lui îl dor parcă mai tare acum… Ar vrea s-o recheme și să-i spună vorbe dulci dar ȘTIE c-acum e prea târziu! A devenit un acuzat și, cine știe?… poate că mai târziu va ajunge și pușcăriaș!

Habar n-are de lumea închisorii! Cică ești intelectual, cică-i intelectual, vorbitor de limbi moarte și traducător de suflete sfârșite… Toată problema lui este inima aia blestemată…

A CUI O FI?

A stat închis în cușca aia mirositoare vreo două zile…

L-au târât afară a treia dimineață… Era ciudat de liniștit totul și pașii lui făceau un zgomot nefiresc pe dalele reci… Adidașii proști aveau tălpi de plastic. Balele spaimei îi atârnau de bărbie, gardienii rânjeau la el și-l înjurau, mama mă-tii de telectual, cu inima ta borșită cu tot! I s-a năzărit că poate-i canibal… Și râde, râde atât de tare că se trezește c-un pumn în plină figură și uită repede tot…

Când se trezește miroase a curat, a ceva septic și vede un înger…

INIMA

ÎMI VOI IUBI IUBIREA

Îmi voi iubi iubirea

pentru că mă face să mor în aripi

de sânge

și vise cu nori sumbri…

 

Îmi voi iubi iubirea

pentru că mă uită-n trup de nefemeie

și femeie de netrup…

 

Îmi voi căuta iubirea

pentru că știu

negăsirea ei

în găsire de ochi neștiuți…

 

Îmi voi uita iubirea-n neuitare de sine

și-n molcom cânt de necântare…

peste lacrimile ei,

îmi voi săpa mormânt tăcut și umil

în care pleoapele ei se vor închide

amuțind…

 

ÎMI VOI IUBI IUBIREA…

moarte peste moarte

cântând…

viețuind…

glăsuind…

 

IUBIREA MI-O VOI IUBI…

28 mai 2012

ÎMI VOI IUBI IUBIREA

INIMA

Episodul 2

A FUGIT din cameră…

Afară plouă cumplit ah, mi-am uitat umbrela!  și-și amintește iar, dureros, toate chestiile tipicare ale vieții lui, prostiile care-i definesc acel confort meschin care l-a-ncorsetat mereu și de care n-a vrut nicicum să se lepede…

A lăsat chestia aia acolo și-ar fi trebuit să facă, orice… să rezolve problema aia… Mereu s-a știut obsedat să rezolve problemele care l-au agasat… Și?

Se trezi sunând la 112!

Bună ziua! Ce problemă aveți?

Am nevoie să veniți!

Bună ziua! Vă rog să specificați natura problemei dumneavoastră!

Am ceva ciudat acasă! M-am trezit cu ceva straniu acasă!

Domnul meu! Vă rog să fiți mai clar!

Offf! Mă scuzați! Aș dori să… adresa… explicațiile de rigoare… ploaia care-i cade-n cap și-i amintește de…

I se spune că trebuie să fie-acasă și că se va trimite un echipaj! Vocea nu pare prea încrezătoare! I se mai spune că pentru farse poate fi amendat! Vrea să fie cât mai convingător în cuvintele că este un om de bună credință! Că are ceva acasă și ei trebuie să-l scape de asta!

S-a oprit la o cafenea! A cerut un expresso dublu și-un fresh de portocale! La un moment dat i-a zornăit telefonul! Trebuia să fie la serviciu! Uitase pur și simplu! Le-a spus că așteaptă salvarea acasă! L-au întrebat ce s-a întâmplat! Le-a spus că-i la cafenea! Firește că nu l-au crezut! Ești beat? Nu-s beat! Sunt doar derutat! Vin eu și la voi dar trebuie să rezolv problema din farfuria cinei mele!

INIMA

INIMA

 

EPISODUL 1

 

 

S-a trezit în dimineața aceea mohorâtă și pustie care-aluneca stupidă peste pereții camerei lui… Miroase urât a singurătate și-a neputință dar s-a obișnuit deja cu asta… Ciudățenia și nebunia momentului a fost însă ce-a găsit pe masă… Nu-și strânsese resturile cinei… S-ar fi spus că-i un bărbat singur care-a căzut în miasmele neglijenței propriei vieți dar lui nu-i mai păsa de multă vreme de asta.

Lăsase farfuria nespălată, cu resturile unei mese triste și singuratice… Găsi farfuria plină… Ceva roșu plapita-n adâncul murdar al farfuriei lui zilnice… Văzu dungile vinete care vrâstau masa roșietică, mișcătoare…

Îi luă ceva timp să-și risipească năuceala… Se prefăcu, iar ridicol, că ignoră ce era pe masa lui, în farfuria lui… Se duse la veceu, se afundă-n banalele contorsiuni matinale pe care le ura atât de tare… Dar a trebuit să revină-n cameră, să se uite la masă, să vadă farfuria și s-audă zgomotul chestiei care umplea acum resturile cinei uscate de care credea că s-a dezbărat deja…

Își caută mobilul să sune…

Pe cine?… Habar nu are…

În farfuria mea-i o INIMĂ CARE BATE…

Cine-ar fi crezut prostia asta?

L-ar fi internat la nebuni…

INIMA

TEDEUM

 

Am azvârlit cu el în perete… L-am zdrobit de parc-ar fi fost sufletul meu pe care, oricum, l-aș fi strivit cu tălpile ca un nebun…

Nebun… judecat de toată lumea ca la Inchiziție… Stigmatizatul care nu trebuie acceptat și care vede fulgii-nghețați în genele ei…

Genele ei??? Ce-i asta?? Iubire la pachet… suflete pereche fumate prin coridoare murdare, părinți furioși… Unde-i părul care se-amesteca-n parfumul sărat al mării? Care mare? Fumam prin labirintul sufletului plin de gunoaiele remușcărilor personale…

Tastatura asta rece și neagră naște cuvintele care-ar trebui să exprime frumos gândurile estetice al naibii de curate și dulci!!!!

Nu-mi rămâne decât să trag apa la veceu!!!

Dimineața asta mohorâtă-și curge-a ploaie peste minciuna-n care trăiesc… Am un nume dar nu-l mai știu, am o fereastră pe care-aș vrea s-o sparg… Nu pot pentru că sunt prea laș… pentru că am o pernă pe care-mi pun capul noaptea și pentru că trebuie să respect ordinea literelor într-un cuvânt…

CE ESTE UN CUVÂNT?

NEANTUL PROPRIU…

MINCIUNA DIN CARE SE NAȘTE O NOUĂ ZI…

TEDEUM

ȘTII… ȘTIU…

3.

Peste lacrimile acelui bătrân au apărut pașii ei nebuni și l-am uitat în chiar acea clipă. Era firesc să fie așa…

Bine, eu nu știam că peste vreo câțiva ani, pașii aceia voluptuoși vor dispărea la rându-le, că eu voi fi crescut în propriul vulcan cu ceva și că mă voi fi stins, evident fără să știu, cu încă puțin… Dar… în acea clipă ea umplea strada cu pașii ei jucăuși, avea un zâmbet nebun care se reflecta-n toate vitrinele și care sufoca toți trecătorii și lacrimile bătrânului aceluia au secat într-o clipită…

ACUM… abia acum, ceva a scos din noianul labirintului vremii care putrezește-n mine, tot ghemul acelor trăiri…

Îmi amintesc… Știi cât a durat TOTUL? Nu mai mult de cinci minute:

Minutul 1 – Am zărit bătrânii-n stație… Ea părea foarte grijulie cu bereta lui… Cred că se-ngrijora să nu răcească. Știi? La bătrânețe apar grijile trupului, capcana care te conține toată viața și care zornăie tot mai tare, pe măsură ce te-apropii de sfârșit…

Minutul 2 – Bătrâneii s-au îmbrățișat… Eu auzeam deja zgomotul autobuzului, ei îl simțeau în carnea lor bătrână. Cineva mi-a spus, odată, că bătrânețea miroase urât. Habar nu am… E posibil… Acolo, însă, în ploaia acelor cinci minute, bătrânețea mirosea, ciudat, a viață și eu chiar nu realizam asta…

Minutul 3 – Autobuzul a-nghițit-o pe bătrânică… Pfff… Am văzut apoi lacrimile lui… Se poate scrie-o carte-ntreagă despre lacrimile omului ăluia…

Minutul 4 – Firește MINUTUL TOCURILOR TALE NEBUNE care-au fracturat lumea-ntreagă și-au silit-o să mimeze bucuria ta… Eu… umilul serv al imaginii tale, care năboia multicoloră-n retina mea crispată de nebunie… Iubirea se naște-n dulce nebunie și zace peste lințoliul ei, chiar și-atunci când nu mai crezi că există… Eu mi-am înmormântat iubirea într-o noapte de iarnă, cu ramuri înghețate și străzi pustii… Eh… cine mai are nevoie de-un osuar de-amintiri?

Minutul 5 – Bătrânul a rămas acolo pe vecie, cred…

ERAM EU…

ȘTII… ȘTIU…

ȘTII… ȘTIU…

2.

Știu că durerea purta vălul nostalgic al clipei în care mama s-a izbit cu bărbia de trotuar…

Îi vedeam bărbia despicată, șiroind de sânge… Îi văd clar ochii ingroziți!

Știi??? Ciudat… groaza se năștea din durerea EI… Groaza se năștea din spaima ei de-a nu-i vedea EU suferința. Așa sunt mamele astea… Acum îmi amintește de privirea unei actrițe care juca rolul mamei lui Iisus… mama primordială, cred, mama mamelor!

Bătrânul acela a stat multă vreme, acolo, singur, căutându-și lacrimile prin palme, șiroind cumplit de durere. Am stat și eu cu el, nevăzut, vizavi dar n-am realizat ATUNCI, nicio secundă, ce-nseamnă suferința aceea pentru că eu eram al vieții, bastardul falnic al vreunei clipe-n care mă credeam Titanic stupid înfruntând ceva mări neștiute… Orice Titanic își are sloiul său…

Nu știu dacă, vreodată, ai știut că iubirea-i iubire…

De fapt, nu știu dacă te-ai știut vreodată cu-adevărat…

E acest fel de-a fi al tinereții să nu se știe pe sine, să se ignore cu o nonșalanță care miroase de la depărtare a flori, a mișcare nebună, a multicolor, și-a vorbe, cât mai multe vorbe… Uneori urăsc tinerețea pentru că-i atât de tânără și-atât de-nvelită-n atâtea foi de neștiință…

Dumnezeu a făcut lumea anume să regreți ceva ce-odată ți-a jucat în palme fără să știi…

ȘTII… ȘTIU…

ȘTII… ȘTIU…

1.

Nu știu dacă ai avut vreodată regrete!

Ce-i aia? Pentru cineva care are toată viața-n față nu există așa ceva… Este, cumva, un truism existențial! Tinerețea nu are niciodată regrete…

Știi? Am văzut odată doi bătrânei, într-o stație de-autobuz… Se zgâiau încontinuu unul la celălalt. La un moment dat, a venit un autobuz. Bătrânul și-a ajutat bătrânica să urce. Apoi autobuzul a plecat. Bătrânul a rămas în stație.

Lacrimile… Lacrimile…

Îi șiroiau pe obraji… Le-am văzut mult prea târziu… Eram mult prea tânăr și eu… Abia acum îmi amintesc lacrimile acelea… Despărțirile se-ndură, poate, foarte greu pe măsură ce-naintezi în vârstă…

Știu că ploua teribil în ziua aceea… Pentru bătrâni e chin ziua cu ploaie… Eu eram un tânăr care mergea la-ntâlnirea cu vreo iubire, șiroiam de ploaie, de-ncredere-n sine, de preaplin al vieții, de-un fel de-a fi fericit pe care nu-l conștientizam…

Nu știu dacă ai văzut vreodată, cu-adevărat, fericirea-n carne și oase… Mult prea puțini reușesc asta cu-adevărat…

Odată… am luat un cuțit și i-am înfipt vârful ușor, puțin câte puțin, în mijlocul palmei, pe linia vieții, și-n vreme ce vedeam sângele răsărind, încercam să conștientizez mănunchiul de senzații care-nsoțesc durerea.

Știi? Cei mai mulți oameni nu realizează că fiecare trăire înseamnă, de fapt, un mănunchi ciudat de senzații, și că viața e o-nșiruire de panopticum-uri, multicolore… Stăteam, și-mi înfigeam cuțitul în linia vieții, încercând, în același timp, să sesizez zborul năuc al fluturilor senzațiilor izbucnite, în chiar acel moment, din coconul adormit al sufletului meu…

ȘTII… ȘTIU…

PENTRU VOI… PENTRU EI… (în chip de Valentine’s day)

Strada gonea după zgomotul tocurilor ei…

izbucnea-n foșnetul nebun al gândurilor lui,

se făcea statuie rece de-mbrățișări trunchiate,

se făcea melopee de buze uscate-n plâns…

se zvonea-n ploaia trenului despărțirii,

uitat în scârțâitul rece-al toamnei ochilor…

la masculin…

feminin… felin… felină…

 

Orașul rătăcea-n străzile ei,

frunze bete de dor,

crengi uscate-n părul răsfirat pe marginea

unui suspin…

 

Sufletul se defăcea, foaie cu foaie,

și apele se risipeau în faldurile

rochiei, acoperind cerul c-o mare de

cerșetori muți, cu ochi veșnic

prinși în calea lui,

prizonieri mutilați de rugi,

implorând uitare, veșnică uitare,

pe-un mormânt mirosind a glume de viață

și-a felinare crescute din umerii ei ascuțiți.

 

Povestea ei înflorea-n coconul

neștiut al spasmelor din sufletul lui,

meschin amalgam de strângeri

în ghips, feșe, formol, sânge și durere…

 

Bisturiul acela uriaș

îi disecă povestea-n

mii de frânturi ciudate…

 

Nu-nțelegi că sunt AICI, Amândoi ?

Tu, Cititorule, ești AMÂNDOI,

AMÂNDURORA, AMBII…

El, mânjind oglinda ciobită a chipului ei

c-un sărut hilar

despre care păsările bătrâne povestesc

și-acum…

Ea, ascunzându-se-n brațele unei iluzii,

balerină ciudată,

contemplându-și îmbătrânirea

ca pe-un spectacol stupid,

cu clovni, paiațe, saltimbanci

și multe, multe artificii multicolore…

 

A fost cea mai mare minciună

a lumii ăsteia…

A fost ora pe care CEASUL IMENS

din turla cerului n-a știut-o povesti!

A fost ceea ce nu ne-am fi închipuit niciodată!

Pruncul beat al propriei neputințe!

AVORTONUL ascuns, cu grijă-ntre omoplații sufletului!

AM FOST NOI!

 

 

PENTRU VOI… PENTRU EI… (în chip de Valentine’s day)

DESPRE OMUL MODERN

Omul este suma viciilor, a fericirilor și-a iluziilor sale, un decoct existențial pe care-l degustă zilnic, fără să accepte că este doar un alt obiect de consum al zilelor sale gonflabile!

Suprarealismul și absurdul sunt, poate, soluțiile frustrării omului modern! Dar ce se află dincolo de ele?

Ce este, de fapt, omul modern? Un puzzle de impertinențe și fragilități adorabile, pe care deseori și le exhibă în jocul de-a DUMNEZEU!

Ce este MOARTEA? Acel dark side of the moon pe care omul modern îl ignoră în exercițiul permanent al unei singurătăți pe care și-o maimuțărește zilnic, în jocul de oglinzi al umanitarismului, al hristologiei și-al hristografiei, la fel de false precum gimnastica iubirii.

IUBIREA… este exercițiul actual cel mai fals pe care l-am cunoscut vreodată!

Mă veți cataloga drept pesimist!

Voi cita, drept răspuns, niște versuri celebre:

„Lumea-i așa cum este

Și ca dânsa suntem noi”

Omul îl așteaptă încă pe GODOT! (Citiți-l pe Beckett ca să aflați răspunsul și citiți-l pe Beckett ca să nu-l aflați!) Sfâșiați-vă iluziile! No way! Dincolo de ele veți afla altele, mai grase și mai flatulente! Aruncați iarăși gardienii moralității în scenă! Nu veți face decât să mânjiți cu ruj gurile enorme și tăcute-ale hăului din voi înșivă!

Sunteți perversiunea însăși a tăcerilor schimonosite care mânjesc geamurile voastre silnice și zilnice!

SUNTEȚI VOI ÎNȘIVĂ!

VĂ PĂȘIȚI, PĂȘINDU-VĂ!

DESPRE OMUL MODERN

POVESTE DE-ADORMIT COPII ȘI COPILE

Regele s-a ridicat de pe tronul năpădit de liane, pânze de păianjen, mâncat de cariile vremii și de regretele tot mai vocale! Le-a simțit țiuindu-i în ureche și-a tot încercat să le-alunge urlând prin portavocea puterii… Știe că n-a reușit! Au început să-i urle și-n vise! Năboiau mototolite, jilave, mucegăite, cam după miezul nopții, dementori ciudați, gata să-i sugă și ultimele rămășițe de voință! Îi era dor de coșmarurile de-altădată, îi era dor de femeile goale pe care le visa și care-i dăruiau plăceri la care nu visase niciodată, îi era dor de banii doldora de aur care-i curgeau din toate găurile trupului tot mai fragil…

Regele a pășit, gângav, temător, pe dalele reci ale palatului uriaș. Și-a strigat numele, mai întâi încet, ca un prunc neștiutor, apoi tot mai tare și-a aflat, în cele din urmă, că ecoul uscat al pereților imenși, goi, găunoși, NU-I MAI ÎNTOARCE NICIO SILABĂ! A-ncercat să-și amintească! Simțea încă mirosul rânced al puterii! Și-a ridicat, cu mare greutate brațul și și-a adulmecat, ca o fiară bătrână, subsuorile… Mirosul era încă acolo și-a zâmbit!

Știa că este atotputernicul, știa că Marea Catedrală la care se uita în fiece dimineață, după ce se trezea, era tot acolo, știa că era preamărit până și-n cel mai umil colț al regatului său dar… mai ȘTIA  că-și uitase numele, că până și ecoul vocii lui, amplificat muieratic de pereții ăștia ca de pâslă, îl uitase. Bine că mai știa ceva… Știa că-i rege! Îți văzu coroana sclipind pe o perniță de catifea roșie. E chiar la picioarele tronului său!

Brusc, îi năvăli-n coșul pieptului senzația acută, înțepătoare, vitriolantă a SINGURĂTĂȚII! Era peste putință! Doar e înconjurat tot timpul de gărzi, miniștri, sfătuitori, pași, voci, șoapte, clovni, hetaire, ospățuri abracadabrante, concerte de slavă, minuni ale nopții, fastuoase balete cu nimfe, satiri și sfinte prințese!

De ce te simți atât de singur, PREAMĂRITE?

Regele se duse la balconul palatului și-și privi regatul scăldat într-o beznă deplină! Își ridică ochii-n înaltul cerului… Văzu o licărire… doar una… Abia atunci realiză că n-a făcut mai nimic. Era sterp, era inutil, singur, în singurătatea imensă a palatului său de cristal, singur, în singurătatea țiuitoare-a sufletului său de aramă, singur, în singurătatea blestemată a nevoii de-a fi adulat!

Atunci a urlat și-a auzit țipăt de copil… De undeva, scârțâitul gângav al unei uși i-a adus adieri de pași, miresme de gânduri păgâne și-a știut… Lumile se răsuceau mai departe-n lințoliul neștiut care-l acoperise pe nesimțite… Se-nvârtea neputincios în același sicriu strălucitor pe care-l ignorase mereu.

Venise timpul să se dezbrace de straiele puterii și să redevină ceea ce-l gândise mama lui cea bătrână care sfârșise departe de el, într-o biată mănăstire, fără ziduri, fără icoane și fără vreo rugăciune!

Venise timpul să-și silabisească starea de care se-ascunsese mereu cu spaima aceea de neștiut care i se cuibărise în oase și-n sânge. Venise timpul rugii de pe urmă c-un singur cuvânt… cu doar două litere…

OM…

(3 februarie 2012)

POVESTE DE-ADORMIT COPII ȘI COPILE

DOMINA LUDI

2.

 

Sunt asemenea acelor pacienți predispuși calculilor biliari, care sfârșesc prin a se-mbolnăvi-n cele din urmă și care sunt conștienți de năruirea interioară a trupului lor. În cazul meu însă aceștia, calculii, sunt de-o cu totul altă natură, insidioasă, profundă, alambicată-n însăși esența eterică a gazdei lor, sufletul meu.

Astfel, pot spune că predispoziția mea maladivă rezidă-n însăși esența felului meu de-a-mi murmura existența.

Sunt un ins predispus zborului haotic al fluturilor din stomac, sub un blând cer primăvăratic dar, de fiecare dată, constat că, dincolo de acest văl diafan, descopăr invariabil roirea verminală a unor molii neterminate, cumva trunchiate, peste calvarul pestilent al gândurilor mele.

De multe ori cad într-o muțenie totală, ca-ntr-o stare cataleptică, beat de tăcere, ca acei narcomani abrutizați de beatitudine, după ce-și injectează doza la care tânjesc. Asta pentru că, în la fel de multe cazuri, simt cuvintele ca niște noduli cleioși, palpitânzi, acri, ascuțiți, zgâriindu-mi cu parcimonie cerul gurii, limba sau labirintul gâtlejului…

TAC și nu mai vreau să mă ridic din tăcere…

Urăsc, deseori, sclavajul cuvintelor!

DOMINA LUDI

DOMINA LUDI

1.

Mimul îi mai cere o dușcă.

Îi toarnă, amuzat, în pahar, lichidul gălbui.

Își toarnă și el.

În timp ce-și duce paharul la gură, se gândește că trebuie să coboare să mai cumpere-o sticlă, se gândește că i-e silă, că nu-i mai ajung banii, concediu-i pe sfârșite… ce-ar fi să ți-l prelungești? îi susură mimu-n ureche… Hmm… ideea n-ar fi rea-n timp ce-l privește… pantomima unei povești de iubire… hmm… straniu de similară…

Uite-te la femeia crăcită, la grimasele ei neputincioase, la urletele scârboase care se târâie mereu la fel, în același desen clisos, pe pereții camerei tale, uite-te la spatele plin de sudoare și la icnetele ca de maimuțoi turbat în același desen, de-acum fanat, al exercițiului uitării de sine-ntr-un act mincinos, până la urmă. Râsul i se transformă-n nervi purulenți care-l gâtuie și-i înțeapă șira spinării. C-un pocnet din buricele degetelor îl expediază și mimul se topește deodată-n neantul întunericului din jurul său… I se face sete, mai toarnă de-o dușcă… Simte ascuțit băutura alunecând pe șoseaua gâtului, cum spune-un vechi cântec de pahar și-ar vrea să dormiteze iar cu prințesa lui imaginară, culcându-și ușor capul pe sânii ei cauciucați și colorați de-mbujorarea obrajilor lui rușinați.

Femeia aceea din cauciuc este cea mai cuminte, mai tăcută și mai obedientă ființă din lumea asta. Sunt câteva lucruri pentru care va fi veșnic îndatorat spectrului acela feminin și-o cheamă, și-o mototolește-n gândurile lui, și-o târâie pe cărările viselor lui lubrice, abracadabrante, biată Alice într-o țară a minunilor de bărbat închis într-o garsonieră plină de amintiri prăfuite, inventând mereu mimi tâmpiți și femei cauciucate și stridente.

Dar altceva nu am, doamnelor și domnilor! Am uitat să vă spun că-s singurel!

Singurătatea pute-n chiloții tăi găuriți, bătrâne eunuc al durerii!

Cine? Cine-ndrăznește să-mi vorbească-n halul ăsta?

Camera-i pustie! Camera-i goală… doar tu, sticla fumurie, pachetul de țigări mototolit, hârtiile brăzdate de-un scris nervos, ilizibil și… mda… fantomele perverse-ale singurătății tale… imbecil jalnic, întins pe-un cârnățar al timpului, maț putred ce-așteaptă mereu să primească umplutura jenantă a unor zile de care se desparte-n același fel… anume… jucându-se de-a mimul și de-a sexualitatea cauciucată!

DOMINA LUDI

ARS AMANDI

eu cred că iubirea se naște-n măduva sufletului,

acolo unde pădurile n-au glas

și munții n-au măreție,

acolo unde crucile se sfărâmă

ca să nuntească multe și minunate vecii de tăcere…

 

eu cred că iubirea ți se-așterne pe suflet

când nu te-aștepți

și tot ce urmează

este spectacolul nebun

al unui labirint în care te pierzi negreșit…

 

cred că iubirea ești tu sau eu

și lumea nu face decât să copieze cuminte

zâmbetul nebun în care te-ai pierdut cândva…

 

iubirea-i un tablou neterminat,

admirat în extaz de fecioare…

falduri, nestemate, cuvinte-azvârlite-n

chinul uimit de propria neputință…

 

IUBIREA…

sunteți voi…

și nu știți

că sunteți IUBIRE…

dulcea sminteală

a unui Dumnezeu

îmbătat de propria dorință

DE-A FI…

ARS AMANDI

REȚETĂ DE BUCĂTĂREALĂ VORBITĂ…

vorbele-s ca fasolea sleită…

carapace fără drac și fără noimă,

o dulce-nsuflețire-a poftei de om flămând…

dincolo de care

urlă fierbinte glagoria,

miezul clocotind al ADEVĂRULUI

care ne doare mereu

și pe care-l ocolim

cu dulcea ghidușie-a clovnului prost

dar… deștept

că se știe mai vesel decât

veselia lumii-ntregi…

El îi comédia pe care-o invidiază toți proștii

toți care au carii în vorbe

și se știu cu plombe-n cuvinte…

Lumea-i o dănțuire-n măsele…

Îi trebe doar un felcer pe măsură…

24 decembre-n miez de noapte…

REȚETĂ DE BUCĂTĂREALĂ VORBITĂ…

JOACA DE-A MATRIOȘKA

Păpușa asta mare, uitată-n dulapul bunicii,

despre care se tot povestea că murise fără moarte

și că se topise-n lumânarea ei de mireasă,

păpușa asta mare este povestea mea de-a copilul

cu părinți de ceară și feștile scurte,

greu de mucușit într-o aprindere clară!

 

Păpușa cea mijlocie cade-n nori de vată stacojie,

să se tot plimbe pe străzi udate-ngrijit cu lacrimi înflorite

și ferestre larg deschise întru zâmbet și dedublare,

circ de gorile ciunte, saltimbanci bolnavi de oftică,

gheișe slute, crucificări din turtă dulce

și zâmbetul strâmb al mămicii

peste ochii-ntorși pe dos ai unei surori prăfuite…

 

POVESTEA MEA…

zace-n păpușa cea mică,

așa…

ca-ntr-un sicriu…

să tacă, tot urlând ca-n pâslă

de n-o aude nimeni

și-aleargă printre cai cu aripi,

mirându-se că bietele dobitoace nici măcar…

nu știu să zboare.

Bătrânul Icar îți șoptește la ureche:

– Băiete, ăhăhăhă!!!

Cu zboru-ăsta nu-i așa ușor cum crede lumea!

Mmmmm…

 

Am visat, odată, că mă convorbeam cu zborul,

și că îngerul meu păzitor,

mucegăise și ruginise, tot încercând

să mă convingă de existența lui…

să mă zemuiască-n vreo clipă strâmbă.

 

Păpușa cea mai mică

e dragostea mea,

dusă pe apele Sâmbetei,

dusă pe cearșafurile umede-ale

nopților neputinței singurătății…

Păpușa mititică se ascunde cel mai ușor

pentru că nimeni n-o bagă-n seamă!

Toți se hlizesc la marea, neostoita,

necontenita, măcinare de suflete

și se cheamă FERICIȚI…

 

Dacă plâng, asta-i o minciună

pentru că toți își cară-n spate

băncile primei întâlniri…

Atunci se putea minți mult mai ușor…

23 decemvrie, fără ani…

JOACA DE-A MATRIOȘKA

O DEFINIȚIE CONOTATIVĂ A IUBIRII

DEFINIȚIA IUBIRII…

 

Iubirea-i un cântec amar

care se dedulcește-n timp de mere coapte,

la ferestrele iluziei fiecăruia…

 

Iubirea-i tot ce vrem și nu tot ce nu vrem,

tot ce atârnăm la ferestrele vieții noastre

ca să vedem ce nu vedem…

 

Iubirea-i tăișul peste care ne exersăm limbile tăcerilor…

 

Iubirea-i mută

și dulce-amară glăsuitoare

pentru că-nvață să glăsuiască prea mult…

 

Iubirea-i frumoasă

pentru că-i hâdă

e nor și ceață,

pentru că-nvață să fie soare

știrb cuminte și nebun…

 

IUBIREA SUNTEM EU ȘI TU…

 

IUBIREA NU-I NIMENI

PENTRU CĂ-I DUMNEZEU!

O DEFINIȚIE CONOTATIVĂ A IUBIRII

MULȚUMIRE…

mulțumesc acestei tăceri

care se face țăndări în mine,

pahar de suflet spart între dinți,

 

mulțumesc acestei amintiri

care se lipește de-orașul beat între nori,

zălud și iubit și urât între băierile sufletului meu…

 

mulțumesc acestei amintiri

care fâlfâie nebună peste toate

antenele strâmbe-ale durerilor mele…

 

mulțumesc acestei suferințe

pentru că ruginește tăcută-n miezul inimii mele…

 

îmi pare c-a uitat să mai bată cum trebuie

sau, poate-am vândut ceva

din dorința de-a trăi

și m-am făcut mumie de ape,

de cețuri, de ploi,

de zâmbet timid pe bănci cu ploaie nesfârșită…

 

mulțumesc pentru că exist

ca să urăsc că exist,

ca să urăsc ura că exist…

mulțumesc acelui cer pe care

nu-l pot explica și nici nu-l pot desena

pentru că sunt prea năuc,

prea singur,

și prea trist…

 

MULȚUMIRE…

ȘTIU ȘI NU MAI ȘTIU…

 

Era mereu cu gândurile departe. Mă-mpiedicam mereu în ochii ei… Perdelele miroseau ciudat a ea și norii se răscoleau în sufletul meu ca să tot fulgere inutil tăceri mustind a durere!

Nu mai știu când am început să vorbesc la trecut! Poate din clipa în care-am văzut-o prima oară, timidă, un pic speriată, poate neștiind să adulmece reacția mea…

Știu c-avea părul lung! Mai știu că plângeam nepermis pentru un bărbat în preajma ei și mai știu o bancă și-o seară foarte reci în toamnă care mi-au permis să-i pipăi în voie parfumul…

A fost acea poveste a fiecăruia în care te pierzi ca să regăsești nici tu nu știi ce…

Știu doar că, după ce n-a mai fost, am sfâșiat perdele, am spart geamuri, m-am copiat la nesfârșit ca să-mi urlu niște cuvinte mute… A fost în zadar…

M-am trezit într-o dimineață pur și simplu… eram cafea fierbinte, fără gust, miros iute de singurătate, gesturi fără sens și priveam fără să privesc, râdeam fără să râd…

Afară era prea soare… Lumea era prea liniștită… Eu eram prea gol…

ȘTIU ȘI NU MAI ȘTIU…

DEFINITIE A DORULUI…

DORUL ESTE O TEHNICĂ ABSOLUT CHINUITOARE, DINCOLO DE CARE OGLINZILE SE SPARG ȘI MINCIUNILE PAR O DULCE IZBĂVIRE!!! UNII I-AR SPUNE ACESTEI STĂRI DIAVOL… EU O CUGET CA O RESPUNERE A SLĂBICIUNII PERSONALE!!!

DEFINITIE A DORULUI…

CINE?

 

 

Cine poate citi-n tâmplele mele

să-mi vadă vițele albăstrii ale vieții?

 

Cine se poate da pe toboganele

gândurilor mele,

să-mi vadă spadasinii furioși ai neputinței

sau balerinele delicate-ale tristeții?

 

Cine se poate juca de-a MINE,

măcar câteva torsiuni de suflet…

preț de ceva foșniri de buze uscate,

sau un gram de strălucire atentă,

pe lentila vreunei secunde firave?

 

Cine mă poate silabisi ca să mă uite apoi

pe-un șuier de tren,

într-o gară uitată,

cu numele meu gravat în linia vieții

din palmă…

 

CARE PALMĂ?

11 noiembrie 2011

CINE?

STORY

3.

 

A scăpat lama… Râsul ei strălucește drept în oglinda din față. E cumva desprinsă de el, de parcă ar fi ceva străin, rătăcit prin camera asta unde se exersează… N-are curaj să spună ce… De fapt, brusc, totul i se pare stupid numai că se simte așa fără putere, se lasă-n voia valului de căldură care-o inundă și-o uită-n iureșul clipelor care se răsucesc prin cameră…

Gest plictisitor de redundant, ca o poveste plină de clișee, alarma poliției, soneria salvării, privirile uimite-ale vecinilor (Doamne, dragă, dar cum a putut face-așa ceva? Nu se cuvine, o pedepsește Dumnezeu, Doamne Maica Domnului!) Și tot așa, repetitiv, în clișee amare de umanitate ștanțată, momente dinainte stabilite cu rudele la patul de spital, colegii, chipurile compătimitori, ghirlandele de flori, zile nesfârșite, suportând flecăreala savantă a unui psihiatru care se tot căznește să se-nțeleagă mai ales pe el, pălăvrăgindu-i de fragilitatea gândurilor și-a obsesiilor ei.

DAR ASTA NU SE VA-NTÂMPLA!!!

Asta, pentru că n-a avut deloc tăria gestului acesta net, rece, nemilos, ca o piatră sfărâmând nemilos altă piatră, ca o planetă izbind nemilos altă planetă.

N-a avut curajul să-și ducă până la capăt setea și scârba de inutilitatea suferinței pe care-o trăiește.

EL ar fi venit la patul ei și-ar fi smiorcăit puțin printre trandafiri albi din care-ar fi mușcat cu sete leonină. I-ar fi cântat apoi la chitara pieptului său musculos de bărbat bine și i-ar fi dăruit perla sărutului inegalabil. Apoi ea s-ar fi târât, meschină, până la veceul împuțit al spitalului și-ar fi vărsat îndelung și horcăitor toată mustirea aceea de falsă și tâmpă suferință care-i ieșea ușor pe sub gulerul tare al cămășii, ca o cravată neapărat foarte scumpă.

Lui îi plăcea mereu să fie neapărat scump și asortat. Ura dezordinea ei vestimentară, ura blugii ei rupți în genunchi, tricourile lălâie și parcă decolorate, gâtul gol, picioarele goale-n tenișii ponosiți.

Zâmbi… Știa că lama nu existase niciodată.

Știa că sângele nu ieșise niciodată din teaca albă a brațului ei.

Știa că el n-o iubise de fapt.

Știa că ea-l iubise cumva dar, la fel ca iarna leșioasă de-afară, sufletul ei se scuturase de funinginea chipului acela…

Știa că trebuie să-și bea cafeaua și să iasă în stradă, să pozeze-n puștoaica mulțumită și sănătoasă.

Deschise geamul și scuipă gros în aerul plin de presimțirea unor fulgi zănateci…

STORY

STORY

2.

 

Primul picur roșu care-a izbit dușumeaua, țipă ca un pahar zdrobit de carâmbul unei cizme. Îl simți-n interstițiile cele mai intime-ale timpanelor. De fapt, totul încremenise. Afară, același cenușiu lânced se târăște vâscos, reptilian, pe turlele mate-ale catedralei uriașe-n care n-a putut să intre niciodată.

EL i-a reproșat mereu că nu știe să-și trăiască sufletul, să-l facă să respire, să-și elibereze cumva zâmbetele. Nu știi să tropăi peste viață, să țipi, să te-nvârți nebună prin fântâni, uitând de privirile tâmpe-ale oamenilor. Ea doar se uita la el, uitându-l de fapt. Erau secvențe luuuungi în care nu mai știa cine-i omul căruia i se dăruise ca o nebună, omul care-apoi cartografiase cu grijă toate gesturile ei tandre ca să le plastifieze-ntr-un cadavru nocturn plictisitor și oribil. El era mereu pe postura de contemplator al propriului dans erotic. Asta era cumplit de ridicol. Cel puțin așa simțea ea.

Poate vina era a lui că n-a știut decât să-i dea mereu lecții, printre îmbrățișări, săruturi dozate cu grijă-n limita fierbinte-a unor dezlănțuiri neapărat boeme. Își ținea viața la gât, pozând cu un fular mare, neapărat de culoare gri, un vintage unsuros care puțea de la o poștă a ipocrizie.

I-a și spus odată că-i un ipocrit cufurit. I-a plăcut rima… Lui, deloc! Lui nu-i plăceau absolut deloc felul ei de-a vorbi deșănțat, felul ei de-a ignora etichetele de tot felul… Nu știa să fie femeie… Rămăsese la stadiul unei adolescente fascinate de prizarea tuturor fleacurilor teribiliste. O durea și-o obosea cumplit felul lui afectat de-a-i preda lecții de viață. Atunci fugea de el, de obsesiile lui, de-acel Procustes de gumilastic, prea transparent care se tot obstina să-i canalizeze teoretic mai ales felul de-a respira, felul de-a-și umezi buzele, felul de-a privi și de-a se privi, felul de-a fi ea însăși.

De fapt n-ai știut nimic…

STORY

STORY

1.

 

Lama îi pătrunde adânc în pielea albă. Vede primele mărgele roșii lărgindu-se și-alunecând peste albul mat al brațului. Ciudat, i se pare cumva totul străin.

Privește pe fereastră… Același cenușiu al unei ierni murdare de care s-a plictisit până peste cap. O invadează pofta nefirească de gustul unei cafele… Acolo, la marginea pervazului, țigara încă fumegă, aproape toată scrum…

Își amintește brusc de biletul pe care-l scrisese și pe care-l lăsase pe masă și-o spaimă neînțeleasă, viscerală, acablantă, o izbește-n coșul pieptului și-i ia tot aerul. Aude un hârâit, pesemne al ei, gustul acelei terori pure care i-a izbit tâmplele și-apoi măruntaiele sufletului.

Simte țipătul înțepenit în miezul gâtlejului. ȘTIE că nu va ieși de-acolo niciun zgomot. Percepe doar un sunet ca de hârtie ruptă și-atât…

Soneria mobilului și gustul lacrimilor pe buze…

De ce plângi?

Mâna lui se joacă stingher prin părul ei. Știe că îi iubește părul în mod special și mai știe că are același simț al posesiunii al cărui miros fad și pieritor l-a mai simțit de câteva ori prin poveștile ei încurcate prin ceva ce-a numit mereu iubire…Știi? zâmbi ușor încurcată celei mai bune prietene, nevoia de etichetare.

Avea mereu certitudinea că nu spune adevărul, că-l ascunde mereu în căușul palmei, în pumnul strâns cu care l-a izbit în bărbie atunci când i-a spus, într-o după-amiază la fel de mizeră, că el va trebui să plece. S-a uitat la ea năuc. I-a simțit privirea aceea cenușie care mesteca aceeași furie mirosind absurd a gunoi ars. Niciodată n-a putut să explice de ce furiile lui miroseau mereu a gunoi ars (râde mereu când se gândește la asta). Ar fi trebuit să fiu bărbat, un men viril, prelung și suplu, cu ochi mari și păr inelat, italienesc, dinți nefiresc de albi și brățări zornăind printre cuceririle mele. Mi-ar fi plăcut s-aștern în urma mea nesfârșite șiruri de lacrimi feminine, ghirlande de trofee-nmiresmate, sfărâmându-se delicat în cioburi neobișnuite. Frumusețe răcnindu-și neputința…

Prostii…

STORY

SEPTEMBRIE

 

 

 

Septembrie, în carne de vise și-n tăceri de dureri parfumate…

Septembrie de priviri colorate-n neant,

Septembrie de strângeri de mână și drumuri sfârșite-n pulsația sângelui de-alaltăieri,

Septembrie de neștiute valuri peste omoplații cuminți ai copilăriei înghesuite-n coșul uzat al bunicii,

Septembrie cu sărut dulce și mușcat din mărul roșu-al iluziei…

pe calul alb, prințul își poartă Albă-ca-zăpada spre maternitate…

urmează să nască pruncul mult dorit…

În calea lor stelele nasc acele dorinți înșurubate pe degete-n chip de verighete…

Prințul își privește soața și lumea se-nvăluie-n surâsul ultim al complotului necesar fericirii.

Septembrie se-ncovrigă să-mi spună c-s mut și orb,

eu mă-ncăpățânez să fiu SEPTEMBRIE…

Adică????

Nasc frunze moi, frunze uscate, mă fac ploaie peste-ndrăgostiți

ascunși în taina unor umbrele prea fragile pentru vântul meu sinuos,

aburesc cerul în pleoape de nori vineți,

vâltoresc marea și mă tot căznesc să-mi amintesc de ce-am devenit deodată…

SEPTEMBRIE…

 

18 SEPTEMBRIE 2011

SEPTEMBRIE

POVESTE DE BEȚIE

Orașul se topește-n fum de bârfe și patimă și scuipat de ură, vomă, uitare… Bărbatul își bea durerea, își bea neputința și ura… Bărbatul bea… La marginea gândurilor lui amețite zăngăne-n zurgălăi absurzi nevoia de uitare… Bărbatul beat, se bea să se uite-n timp ce orașul fumegă tăcut peste-un anotimp neștiut…

Nu se mai poate ridica, știe că este văzut, este râs, este vorbit și nu-i pasă pentru că-n uitarea lui zace nevoia de-a se uita, de-a tăcea, de-a-și bea clipele trecute pe care le-a mângâiat peste buza paharului știrb. În licoarea pe care deja a uitat-o, plutesc unele clipe despre care știe că dor dar important este că nu le mai cunoaște, că beția i-a invadat trupul și mintea, că beția l-a tăcut l-a renăscut și-l moare…

Orașul se topește-n bărbatul neștiut care se bea și-și bea numele, voința, furia, dorul… Se reazemă de tejgheaua barului și cere să bea. Vede privirile ironice-ale străinilor, vede fusta unei femei care se fofilează pe lângă el dar nu mai realizează dacă-i din timpul beției lui sau din altul, de departe, colorat, sau incolor… Gustul băuturii-i acru, îl doare, știe c-a-nceput să plângă… Se ridică, îl doare tot timpu-nfășurat în minciună și-n dorința de-a se șterge. Afară aerul e curat, e tare, e rece. Afară se știe din nou singur și urlă! Știe că-i ridicol și că perechea de vizavi râde numai că simte nevoia să urle, să se-mpleticească, să cadă, să se ridice, să urle iarăși, să vomite, să sufere… Nu știe drumul spre casă, băutura i l-a șters. Lumea fâlfâie-n jur cu zgomot de tacâmuri, rîsul, clinchetul paharelor, vocea rigidă, părul lung, lacrimile scurse-ncet pe obrazul ei alb…

Lumea-i o minciună suficientă pentru visul Albei-ca-zăpada… Încearcă să și-o vâre-n buzunar și tace. Zgomotele l-au obosit. Se-așterne-n noapte ca-ntr-un sicriu. Îi lasă pe toți să calce peste el, să râdă, să vorbească, să uite, să se fericească ușor ca-ntr-un vals fără note și fără mișcări…

Orașul se topește sub limba lui umflată ca un cub de zahăr…

Uitarea fâlfâie peste râul rece… Era un cântec pe care nu-l mai știe. I-l cânta mama când era mic, mic, mic de tot… Gângăvea să se știe născut și fericit în brațele ei parfumate. Pe urmă n-a fost decât acel timp uriaș pe care-a tot încercat să-l domesticească. S-a trezit trăit, dumicat de sentimente și furii și neputință. Acum valsează cu singurătatea și urlă și scuipă și plânge. La marginea zorilor, zâmbetul știrb al mamei e total străin. Ar vrea să mai viseze înc-un vis dar a obosit sau poate-i prea beat să mai știe visa.

Lumea se rostogolește mai departe ciudat de tăcută…

Las-o să plece! Mâine poimâine e Crăciunul!

POVESTE DE BEȚIE

TEDEUM

Obișnuim să ne-nghesuim lumea ca-ntr-un pachet de țigări! Îl drămuim zi de zi, uitând că, de fapt, nu ne aparține…

Aruncăm în aer cuvinte după cuvinte. Sunt scheletele iluzorii în care ne-nveșmântăm orgoliile, bietele năsălii peste care strălucește aura suficienței de sine… Suntem oameni și devenim prizonierii propriilor spaime…

Ți-e frică??

Ai să răspunzi, NU! Firește! Cine naiba poate să răspundă altfel în acest dans al dulcei orbiri întru timp?

De fapt, fiecare se așază peste veceul propriei vieți ca să-și borască neputința și nimeni, dar NIMENI nu vrea să recunoască acest aspect relevant al propriei desuetudini!!!

Ne naștem ca să nu ne știm muri. Ne-necăm în cuvinte și-n priviri și-n dulcea sațietate a sinelui ca niște rufe stupide, atârnate pe frânghii uscate, gata să se rupă undeva, printre degetele lui DUMNEZEU!

O PRIETENĂ M-A ÎNTREBAT DE CE NU MAI SCRIU…

EU MI-AM ÎNTREBAT DEGETELE, bieți petenți ai unui creier stupid!

Ieri am asistat la un spectacol de urlete. Dincolo, o vrăbiuță se-necase-n lumea noastră! Se izbea de-o fereastră, vroia să zboare! Mi-a fost frică să-i prind zborul! O fată a luat-o și i-a dat drumul.

Avea 17 ani, cred!

Habar nu am mai mult! Cred că-i suficient!

Fata zâmbea tot timpul!

Mi-au plăcut degetele ei subțiri, mlădiind desenul sperios al unei păsări captive!

LUMEA E FRUMOASĂ PE CANONUL UNEI MINUNI PE CARE NUMAI DUMNEZEU ȘTIE S-O LĂCRIMEZE!

TEDEUM

GÂND

Obișnuiam să mestec minutele, pur și simplu pentru că nu-i mai vedeam fața la balcon, dimineața, când luam taxiul spre serviciu!

Știu că era frig și-aveam o senzație de confort că-i vedeam zâmbetul tâmpit atârnat la balconul ăla sordid (locuiam într-un cartier mizer, la o margine de oraș la fel de-mpuțit). Mi-era silă de blocul ăla, odată a plouat al naibii și ploaia ne-a intrat direct în apartament (măcar a gonit gândacii), stăteam la ultimul etaj dar iubeaam al naibii zâmbetul ei de dimineața, chilotzelul ei ușor lăsat pe șold și felul de-a-mi trimite bezele când zăceam pe veceu!

Taximetristul deja mă știa… Bună dimineața! Bună dimineața-n timp ce mă zgâiam stupid la balconul de care ea atârna pur și simplu, tânjind să mai prindă o bucățică din mine!

Știți cum e cu iubirea asta! Cornetul ăla grețos din care tot sugi până te doare gâtul!

Lumea se exersa deja să mă bârfească dar ea era superbă la balconul ăla jegos!!! Îi iubeam părul, ochii, felul de-a-și lăți zâmbetul pe-o față de care nu mă puteam lipsi nici măcar la budă!

Dolce far niente!

Călcam cu grijă pe claviatura uitării mele și la capăt erau dinții ei perfecți, buzele cărnoase, linia subțire-a gâtului…

Cine-a spus că femeia-i o harpie?

Ea nici nu era femeie!

Nici fată…

Era zâmbet!

Adoram felul cum își țuguia buzele când îmi cerea s-o fac femeie, să-i dăruiesc vreun fleac, vreun compliment, nimicuri care-o transfigurau și mă amețeau…

Lumea zace-n ridurile de frumusețe pentru că lumea e tăcere și-i greu s-o descifrezi!

La balcon ningea, era frig și taxiul era galben… buzele ei erau al naibii de roșii!

28 august 2011, duminică

 

GÂND

FADO

4.

 

 

I-aș fi murmurat la ureche toate cântecele mele, i-aș fi pus munții-n palmă, i-aș fi cules păduri de palmieri ascunse, i-aș fi strecurat piatra lunii-n noapte pe degetul subțire! I-aș fi prins zâmbetul în clondirul amar al singurătăților mele! Aș fi sorbit zgomotul pașilor ei!!! Aș fi dezlegat, cuminte, ecuația râsului ei!!!

Hei!!! Să revenim în căușul realului!

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat!!! M-am izbit cu capul de pereți! Nu știu decât c-am căutat disperat să aflu despre-acel cântec! Și-am aflat un nume… FADO! Dincolo de asta n-a rămas decât gustul fad al unei fericiri neștiute!

Am revenit la bar dar n-am regăsit decât zâmbetul sarcastic al unui barman frustrat!

Toată lumea purta pecetea absenței unei femei! Toată lumea se transformase-n rictus, strâmbătura vulgară a neputinței!!! Îmi turnam șampanie în cupa unui suflet uscat!

Poate că ea nici n-a existat, poate c-a fost doar mintea mea glosând la nesfârșire note muzicale de FADO!

Noapte… Sunete… Zgomot de tocuri…

FADO

FADO

3.

 

 

Ce-ar fi fost dacă și-ar fi uitat pălăria Humphrey Bogart și eu aș înșfăcat-o exact în clipa-n care-armăsarul de la bar ar fi încercat același lucru? Dar a rămas cu buza umflată, mânjită de-acel rânjet neputincios al masculului nesatisfăcut, acel rânjet de macho lăsat cu ochii-n ploaie și eu, cu un zâmbet idiot pe chip, luminat iremediabil de-o speranță, năvălind pe ușa barului, dând-o de perete…

Mă văd alergând după ea, îi văd iar pardesiul negru, o văd iar ducându-și mâna la buzunar, îi aud iar tocurile pe strada pustie dar ajung lângă ea și-n mână am pălăria ei Humphrey Bogart.

Buna seara, domnisoară și are neapărat un zâmbet ușor care-i arcuiește buzele roșu de Malaga, un roșu care-mi taie respirația de nu mai știu ce să spun și repet ca un tâmpit buna seara, domnișoară care-i smulge un râs de copiliță pe strada nocturnă. Încă nu vede pentru ce-am acostat-o și mă-ntreabă ce s-a-ntâmplat. Trebuie neapărat să-mi imaginez că a-ncetat cu traiectoria leneșă a mâinii către buzunarul pardesiului negru. În felul ăsta n-o să mai vorbească la telefonul ăla al ei și n-o să mai vină mașina să mi-o ia.

De-aici povestea ar putea s-o ia razna în felul acela absurd și repetitiv al tuturor poveștilor de dragoste pentru că ea ar trebui să fie neapărat încântată de gestul, chipurile altruist, al cavalerului. Dar eu știu, tu știi, el știe, voi toți știți că-n spatele oricărui cavaler se-ascunde-un hulpav de coapse, de sâni, de sărutări, de nopți nesfârșite, de buzele ei șamd!

Eu spun că i-am dat pălăria și ea-mi face-o plecăciune micuță ca-n fața reginei Angliei, o plecăciune din acelea cochete și elegante, neapărat feminine care, mai mult ca sigur că m-ar fi topit în noaptea-n care-ar fi izbucnit pe cerul de smoală artificii nenumărate și multicolore.

Eu spun că-i chem un taxi dar îmi imaginez că taxiul întârzie nepermis de mult sau, de ce nu, că pe muierea aia centralistă o doare undeva de solicitarea mea. Rânjesc sardonic în sinea imaginației mele diabolice pe chestia c-am făcut și ca taxiul să nu mai vină. Ea-i ușor excedată din cauza asta dar eu, galant, mă ofer s-o conduc acasă (rânjet neapărat, în sinea gonflată a cavalerului tristei figuri).

FADO

FADO

2.

 

Și-a strivit țigara-n scrumiera metalică, s-a ridicat. Cântecul dispăruse de mult în fum des de tutun. M-am desprins și eu, mergeam ca teleghidat după ea. L-am auzit pe barman că nu plătisem, dom’le. Am înjurat, am plătit, totul ca-ntr-un vis ciudat… Strada-mi înțepa nările, aerul mă-neca, noaptea zgâria peste pereți neștiuți. Cred că era frig, dar nu știu pentru că-n mine țopăia-ncăpățânat cântecelul susurat în barul fierbinte și rece, zgomotos și tăcut.

Se auzeau distinct, prin zgomotul de mașini, câini, oameni târzii, tocurile ei. Mergea cu pasi rari, părea să-și facă o plimbare. La un moment dat și-a dus mâna la buzunar. Purta un pardesiu lejer, negru, avea o poșetă, era femeie, pur și simplu. A scos ceva din buzunar, a dus acel ceva la ureche. Vorbea la telefon, fără să-și întrerupă mersul rar, fără să-nceteze drumul ei prin noapte, urmărită de-acel mine, pentru totdeauna marcat de vremea din bar, de cântecul ei, de nespusul din muzica ei.

S-a oprit. A stat ceva vreme. Părea s-aștepte ceva, pe cineva. M-am ascuns și eu în noapte. Brusc mi s-a făcut frig. Mi-am amintit de cămăruța mea și de singurătatea mea. Deodată, mi-au susurat, inexplicabil, în urechi, valurile vreunei mări, nu mai știam care, de unde, doar zgomotul ăla-n urechile mele-a fost de-ajuns ca să-mi răscolească sufletul, să-mi aducă o ceață puturoasă pe ochi, să mă facă să nu mă mai suport cu toată melancolia mea de cârpă de bucătărie.

Evident c-a dispărut într-o mașină.

Evident c-am rămas acolo-n noapte, fără să știu nimic de fapt.

Evident că-n ciuda-ncercărilor mele disperate n-am aflat cine e, de unde vine, ce hram poartă.

Evident că barmanul mi-a râs în nas și că strada a râs de mine și că orașul mi-a hohotit în față.

Evident c-am rămas doar cu-acel cântecel. Nici măcar nu știu ce era. Suna doar dureros de simplu. Dureros de simplu.

Îmi imaginasem o-ntâlnire spectaculoasă, cu schimb de identități, cuvinte ca niște zorzoane multicolore, o fascinantă nevoie-a descoperirii de sine și-a dezvăluirii celuilalt, plimbări nesfârșite, vreun parfum, neapărat amețitor, priviri furișe, râs, neapărat un râs mult ca topping peste aluatul acestei deosebite întâmplări de viață.

Mi-am imaginat seri la restaurante elegante, cu ospătari în cămăși albe, veste negre, femei, cu rochii ultraelegante, cu mine, fâstâcit de frumusețea ei, cu șampanie multă, după vin roșu mult.

Mă imaginam cerându-i să-mi cânte și mi-o închipuiam ușor ezitantă, răscolită de șampanie, de cuvintele mele, de aerul sparkle dintre noi…

Mă imaginam cu ea în tramvaiul din San Francisco, pe cheiurile Senei, pe podul cu lanțuri din Budapesta, pe străzile Atenei, în Sagrada Familia. Îi copiam toată lumea pe chip, în mișcări, prin cuvinte și-i copiam mai ales felul de-a cânta.

Felul ei de-a cânta, cu spatele la mine, cu barmanul aiurit de vocea ei, cu pălăria gen Humphrey Bogart lângă mâna dreaptă, pe luciul tejghelei de la bar…

FADO

FADO

FADO[1]

 

1.

A izbucnit deodată ca un lamento dar și ca un ceva poruncitor. Brusc mi-a inundat pieptul de lacrimi și de nevoia nestăvilită de-a ști cine face asta. Mă simțeam mic și umil în fața sunetelor. Veneau de la bar, acum sunt sigur. Eu stăteam la o masă și trăgeam de-un gin, de niște regrete mototolite, de câteva amintiri, în fine, de-un bagaj insignifiant. În momentele-acelea mă copleși trilul neștiut și neașteptat. Nu vedeam prea bine, se fuma destul de mult acolo. Mi-am dat seama, însă, că la bar e numai o persoană. Era o femeie, după siluetă, deși vedeam o pălărie bărbătească pe capul ei, ceva gen Humphrey Bogart. Fuma, ca toată lumea din barul acela. I-am văzut țigara după ce m-am apropiat, dibuind, cu grijă, să nu mă vadă, cu frica să nu mă știe ca să nu stric vraja acelui moment. Mi-am lăsat trupul să cadă la o masă din apropiere, ca un drogat, să aud, să sorb să mestec, să dumic singur, egoist și tremurător vocea aceea numai a mea.

Dar și barmanul o asculta. E-un sunet cumva terifiant, ca spaima unui soldat în fața plutonului de execuție, un sunet tăios, impersonal și rece… Lama unui cuțit pe piele! Fără milă, fără întoarceri, fără regrete, o salbă de sunete zăngănindu-mi în creier, implacabil, ca niște cuvinte grele, pline de must și de țărână. E o mângâiere aspră de femeie poruncitoare și calină, e-o-mbrățișare fără cuvinte, fără fanfaronadă, o curgere iute de neștiute sclipiri printr-o retină orbită de miresme tari, dulci, acre, mizere! E cu spatele la mine. Barmanul își agită shakerul și cred că trebuia să se oprească de multă vreme. Ea-i cu spatele la mine. Știu bine c-așa trebuie să fie, dar mai știu bine că și eu trebuie să știu cine se-ascunde-n spatele-acestei voci.

Rămân țintuit scaunului meu, rămân totuși acolo, cuprins în vălul sunetelor acelora ca un cântec de leagăn, ca un bocet, ca un imn. Îi văd spatele, cămașa albă, transparentă. Se mișcă ușor, cred că mai cere ceva de la bar. Îl văd pe barman, repezindu-se cu un pahar, cred că-i whisky. În lichidul gălbui-ruginiu plutesc două cuburi mari de gheață… După solicitudinea boy-ului de la bar îndrăznesc să bănuiesc o femeie frumoasă, altfel nu cred că s-ar fi agitat atât. Și cântecul nu s-a oprit, lumea se-nvârtea-n jurul nostru dar cântecul nu s-a oprit. Între mine și barman se instalase deja o stranie și hazlie complicitate. S-a uitat de câteva ori la mine, avea o privire ștrengărească de parc-ar fi spus, ei, știu eu că-ți place gagica! Ai vrea tu să fii în locul meu, să-ți clătești ochii, bătrâne! Râdeam în sinea mea pentru că NU ASTA ERA-n primul rând deși n-aveam cum să conving pe nimeni și nici pe mine de contrariul. Era doar acel amestec de mahala și Scala care clocotea-n surdină acolo, în aerul fanat al unui pub neștiut, dintr-un oraș mizer, prea mic pentru o lume prea mare. Era, până la urmă, o tristă urmă a vieții mele care se consuma și pe scena era străină cu lamentoul ei, barmanul pișicher, ginul meu, pălăria bărbătească gen Humphrey Bogart, nevoia de-a bea, de-a o cunoaște… Anyway… chestii de adormit copiii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] FADO – (cuvânt tradus în mod obișnuit ca destin sau soartă, conform cuvântului din latină fatum) este numele unui gen muzical interpretativ și melodic care-si are originile în Lisabona începutului secolului al 19-lea.

FADO

MĂRTURISIRE

Am tăcut mereu

și m-am tăcut…

 

Am încercat să mă reinventez,

Mi-am tot legat șireturile sufletului

într-un nod cât mai corect…

 

Am așteptat blazările altora, deși bezelele multicolore

m-au îngrețoșat întotdeauna…

 

Am respirat marea,

am lăsat-o să alunece-n labirintul meu,

vierme verde…

inodor…

incolor…

 

Am deschis ferestre,

mi-a fost frica să sparg altele,

pen c-a trebuit să fiu

COMME IL FAUT!

Și, deodată, mi-am dat seama că soarele

răsare de sub pleoapa mea

și pleoapa mea

e sufletul trecutului meu,

pe care mereu l-am înghesuit

într-un buzunar peticit

de teama să nu vedeți

că sunt altfel…

altcumva

și altcineva…

134 august

 

MĂRTURISIRE

URLET

 

Vreau să urlu, să mă urlu, să-mi urlu, să-ți urlu, să vă urlu!

Vreau să intru-ntr-o biserică, în mijlocul Sfintei Liturghii, în mijlocul mirosurilor amestecate și-al litaniei nesfârșite a preoților și să URLU pur și simplu, să-i încremenesc pe toți cu urletul meu. Nimic altceva.

VREAU SĂ-MI UCID TOATE CUVINTELE, să le uit pur și simplu, să le-ascund în ungherul cel mai îndepărtat a ceea ce sunt acum și aici!

Vreau să urlu pur și simplu, urlete guturale sau ascuțite, urlete brandenburgice sau mozartiene, urlete-nfometate de copil uitat în leagănul său, urlete disperate, cu păr smuls, lacrimi nesfârșite, urlete de femeie părăsită.

Vreau să-mi deschid larg geamurile neputinței, să le sparg cu pumii și unghiile și să-mi zgârii toate urletele posibile pe cearcănele dimineților insipide, ca o sticlă uitată, golită-ntr-un maldăr de sticle goale și anoste, după o noapte nesfârșită de beție.

Vreau să urlu în somn, să urlu cu amanții topiți iar și iar în acea sete a propriilor trupuri de care nu se mai satură-necați în veșnicul drog al uitării de sine.

Și vreau mai ales, să mă duc în cimitir și să urlu crucilor, de marmură, de lemn, de fier ruginit…

Vreau să mă descarc, nu de preplinul de pe piscurile lumii ci, mai degrabă, de golul pe care-l presimt în pântecele ei.

Lumea se vede mereu frumoasă de sus dar lumea se-ascunde și-n suflete și-n icnete și-n renunțări și-n lacrimi sărate…

Voi fi urlat amintirilor din mine și când voi fi obosit, singur din nou, mă voi fi așezat pe pragul ros de mult al sfârșirilor mele și voi fi uitat până să și urlu.

Atunci poate, abia, c-aș îndrăzni să-mi reprimesc, în fine, cuvintele ca niște țănci într-o grădiniță a reînvățării de sine!

URLET

UN FOTOGRAF…

Text scris pentru expoziţia fotografului Miluţă Flueraş, intitulată „ARTnatomy: The Reconfiguring Eye” în cadrul ediţiei cu numărul şase a festivalului ARTmania Sibiului…

 

„Există felurite chipuri de-a privi! Se spune, de multe ori, că ai ochi pentru ceva sau pentru cineva: un ochi pentru ființa iubită, un alt ochi pentru lumea din jur, o privire pentru tine însuți, un ochi interior. Arta fotografică presupune acea simbioză, adeseori neștiută, între ochiul viu, uman, și așa-zisul ochi „mort” al lentilei camerei foto.
Complexul organism, adeseori tentacular, din spatele unei imagini, este greu perceptibil și chiar așa ar trebui să rămână. Tocmai de aceea, rodul lui vizual este mereu, atât o descoperire a privitorului cât și a lumii în sine.
Imaginile pe care, aici, fotograful vi le propune, ilustrează o dublă dinamică. Vorbim, mai întâi despre acea dinamică intrinsecă a imaginii înseși, melanj de culoare, lumină și compoziție. Nu trebuie ignorată apoi, dinamica subiectului care, în acest caz, este amplificată de amprenta aparte a ceea ce numim îndeobște, fenomenul rock!
Artistul este, de fiecare dată, acel chirurg vizual care, prin instrumentarul lui complicat și labirintic, știe să dezvăluie intimitatea unui panopticum fascinant.
Ascuns în mulțimea furibundă, tăcut în mijlocul vacarmului și-al dezlănțuirii corporale, el nu este decât robul unei secunde… declicul final al declanșatorului, momentul capturii… clipa în care o mișcare, o expresie, o rază de lumină, o dâră de culoare sunt destinate unui prizonierat perpetuu, cel al exercițiului de admirație.
Se pare că fotograful este ca o floare, condamnat să-și trăiască, mereu și mereu, inefabila și fulguranta sa clipă de glorie.
În acest Theatrum Mundi, fotografia reface desenul captivant al vieții pe care deseori nu-l știm percepe!
Pentru eroul lui Cervantes, lumea era o neîncetată iluzie. Vă invităm și noi la o provocare-n mijlocul căreia veți fi martorii unui donquijotism à rebours! Iluzia poate deveni, printr-o magie a lentilei și-a momentului, palpabilă încrustare de culoare-n ochiul fiecăruia dintre voi!
Fotograful tăcut, din mijlocul mulțimii-mbătate de rockul nebun, se dezbracă pe sine ca să vă-mbrace sufletele, să vă determine să fiți ALTFEL și să vedeți ALTFEL.”

DAN.K

http://www.facebook.com/event.php?eid=155663021178837&notif_t=event_invite

UN FOTOGRAF…

ERA…

Era o oglindă

şi mirosea a timp cuminte,

a joc de vorbe,

a ceva nemaivăzut, c-un zâmbet cu gust de sticlă

şi aromă de ieri…

 

Era, cumva,

un ceva din carne şi oase,

păşind printr-un curcubeu…

Îl purtam pe umăr, din ce în ce mai greu,

până ce…

un bătrân mi-a strigat:

Băiete, ce-i cu aia?

Ce? întreb,

CRUCEA

și când m-am întors,

mii de ochi au clipit prin sângele meu.

 

Priveam un bărbat, ceva…

care tot zgâria

pe cer

cuvinte mute,

ruleta zgomotoasă

din pieptul lui…

Aș fi râs,

dar tot râsul ăla…

era o oglindă

și mirosea a timp cuminte,

a joc de vorbe…

 

Bătrânul fălfăia din aripi,

prin refrenul meu zgomotos,

din care nimeni nu pricepea decât…

să mestecăm, la nesfârșit,

propria neputință.

 

 

ERA…

ÎNDEMN!

Nu-ți rosti visele!

 

Pune-le aripi!

 

Nu le sufoca-n zgomot de asfalt

și tot felul de nevoi desarte!

Nu-ți povesti visele,

nu le-mpacheta-n zgomot de ziar,

mirosind a tiparniță de zi banala,

cenușie!…

 

Nu-ți lăsa visele să se-arate,

să danseze,

să mărșăluiască

de fiecare dată…

 

Când un vis este deschis din pupa lui translucidă,

devine vierme strivit pe asfalt!

 

Fii tu vis!

Fii vis!

și cumințește-te-n cuvinte nespuse!

 

Alungă-te să te cuprinzi

în aburul angelic a ceea ce numesti vis!

 

Lasă-te vis

să te visești

visându-te!

(iubesc textul ăsta)

 

ÎNDEMN!

DEFINIȚIE ONOMASTICĂ

 

Sunt lei în capul meu

și tăceri cu sute de gazele…

 

 

Calc peste vise

cu un carâmb de argint

și mă curăț de gândurile rele

cu o coadă lungă de sirenă…

 

Sunt același, dar mereu altul,

În jurul meu se nasc și mor

gânduri…

Le văd carcasele ruginite

și mă uit la soarele

care se-mpiedică-ntr-un apus

mereu plin de placenta regretelor!

 

Nu mă mai știu și nu mă mai cunosc!

Îmi bat clopotele

și-mi ronțăi crucea…

 

Habar nu am ce-mi vor aduce la mormânt!

Poate vreo balerină oarbă

care să știe din instinct

un pas de deux fornăit!!!

 

 

O tăcere cu zgomot de cuvinte sparte,

omoplații suavi ai unei fecioare

care să tânjească după luceferi apuși!

 

 

Limite și întinderi

de negru rimel prin tăcere…

 

 

De fapt… SUNT EU!!!

8 iunie 2011

 

DEFINIȚIE ONOMASTICĂ

DESENE PE TĂCERE / desene din tăcere

În tăcere-mi bat cuiele,

În carnea ei putredă,

neștiuți, rânjitori, vânjoși, cu scuipat de vânt

și scrâșnet din doagă de luntre uscată…

 

Prin tăcere-mi horcăie-avan

urlete seci, aspre-ascuțite,

cu scrum vânăt de uitare,

mânjite pe-un geam…

Obrazul meu stâng…

 

La tăcere ma duc,

așa cum te-nclini într-un altar

și din încheieturi îmi răsar

râsete lățite pe trepiede uriașe,

din vârful cărora

OCHIUL înroșit și-nmărmurit

se stinge

ca ultimul licăr al unei dimineți muribunde.

 

În tăcere-mi scobesc amurgul,

tăcut, neștiut,

 

Din lacrimi calde-mi plămădesc aluatul

UITĂRII…

DESENE PE TĂCERE / desene din tăcere

DACĂ DORUL…

 

 

 

Dacă dorul ar avea consistență, ar fi rană vie cu viermi forfotind prin ea dureros și continuu…

Dacă dorul ar avea chip, ar zăcea mereu în oglinda fiecărei dimineți ca un leș mereu destinat să te-ncarce de-o suferință acră și iute și rea și amară…

Dacă dorul ar fi mireasa ta, s-ar scurge încet pe jgheabul sufletului tău ca o apă mâloasă și rece de care nu te poți apăra pentru ca EA ești TU…

Dacă dorul n-ar mai fi, poate ți l-ai dori pentru că numai așa ai ști că SIMȚI!

DACĂ DORUL…

REMEMBER


Îți amintești cum ni se zdrobeau

cuvintele

ca niște fluturi nebuni de geamul unor iluzii tâmpe?

Îți mai amintești cum desenam răsăritul de soare

gândind că e al nostru?

Și de fapt ne mânjea,

iluzie strâmbă care scârțâia

a vals și-a copie proastă de melodie-a fericirii?

Îți amintești cine mai ești?

Valsezi pe un podium străin

și tot zici întregii lumi că ești fericită…

Știi că ești legată de mâini și de picioare?

Ți-a zis cineva, asta, vreodată?

 

Albă ca Zăpada este de fapt un suflet mototolit

În cana albă a dimineților obosite,

Cu o cafea râncedă

și cu gustul amar al înfrângerii…

Prințul are oasele de sticlă

Sfărâmate-n visul tău,

de femeie neîncepută,

care nu știe că iubirea e labirintul

din care nu ieșim decât ca să ne mințim că sutem fericiți…

IUBIREA  NU ESTE DECÂT O HÂRTIE MOTOTOLITĂ

VÂRÂTĂ-N BUZUNARUL UITĂRII…

 

 

REMEMBER

FUNERAR

 

Tata a murit de ceva timp în mine și putrezește și-mi macină sufletul.

De ceva vreme nu mai știu să simt.

Ieri am ieșit să-mi iau pâine și-am descoperit că nu mai știam cuvântul ăla stupid.

Femeia care vindea pâine se uita la mine, tâmpă, râdea,

domnule, ce doriti?

și eu nu știam ce să-i spun.

Mi-era teamă… Îmi venea pe limbă cuvântul… TATA!

Ningea afară, ningea foarte tare, și mi-era dor să-mi sărut gândul că vreau să sărut pur și simplu… Auzeam în urechi invizibile vocea tatălui meu care-mi urla ca sunt un NIMIC!!!!

MAMA PLÂNGEA… MAMA NU ȘTIA…

Lumea cade și se naște….

Cineva-și dă cu părerea că suntem așa și altcumva!

Cineva se naște dintre picioarele timpului și crede că sângele suferinței sale sunt stele de care poate profită!

E doișpe noaptea?? Nu știam…

Sunt niște steluțe de mucava pe o față care mă minte că sunt fericit.

Vreau să-mi compun MOARTEA…

AVEȚI CHEIA SOL???

25.01.2011

 

FUNERAR

PE TIVUL ASCUNS AL NOPȚII


Se pierdea-n foșnetul nopții

și din taina sufletului au răsărit stele

tăcute, ruginii, obosite

de strălucirea lor veștedă.

 

Se ghemuia pe luciul lunii,

umedă-n apa uitării de sine,

și striga-n întuneric de nori scheletici,

pierduți prin lacrimile părului ei.

 

Se pierdea-n vise alambicate,

pline de de foșnetul oglinzilor,

cumpănindu-i tăcerea…

 

S-a descoperit, apoi, înflorind, barbar,

dansul uitat, cu gemete, strigăte,

sânge

și fericire topită-n iluzia

c-o poate lua de la capăt,

pe dinții de fierăstrău ai zorilor…

 

Și s-a uitat la marginea

unui lac limpede-n care-și vedea

ochii scurgându-se, cuminți,

într-o altă poveste

cu o altă EA,

despuiată de fericire, cuvinte

și-apropieri.

 

În spatele oglinzii,

se răsucea, agonic,

ÎNGERUL,

țesând în scrum tivit cu suspine…

PANTA RHEI!

PE TIVUL ASCUNS AL NOPȚII

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

5.

 

M-am trezit… nici nu știu cum am ajuns acolo, sub apa fierbinte… Stăteam ghemuită, pe jos, cu mâinile-ncrucișate peste ce mai însemnam eu. Apa-mi izbea creștetul și-mi șiroia peste umeri, pe brațe, pe genunchi. Mi s-a părut c-am zărit sânge sub mine dar gândul bâzâia-ndepărtat și deloc supărător.

Apoi… tăcere… doar zuruitul apei și bâzâitul stins al gândurilor… După ce-am ieșit, împleticindu-mă, am văzut, ca prin ceață, silueta mamei. Știu că striga la mine dar nu mai conta. Am intrat în cameră și-am încuiat ușa. M-am prăbușit în somn ca-n ultima salvare. N-am visat nimic și dimineața m-a pleznit, murdară și plictisitoare, cu dureri de cap și-n tot corpul.

La școală, m-a ascultat la matematică dar n-am putut scrie nimic. Am luat un trei. Profesoara m-a privit insistent și m-a-ntrebat ce am. N-am putut decât s-afișez un zâmbet tâmp. Întotdeauna mi s-a părut stupidă întrebarea asta a profesorilor. Firește că aveam ceva. Se citea pe chipul meu. Firește că n-aveam chef s-o spun! Firește că situația era idioată!

M-a dat afară din clasă. Colegii au râs. Niciodată n-am putut empatiza cu idioții ăia. M-am dus în spatele școlii, m-am ghemuit lângă peretele rece și-am legat două țigări c-o furie pe care n-am înțeles-o atunci.

Când m-am întors, l-am văzut de departe. Era același, totuși cu totul altul și totuși suficient de același ca să-mi răscolească sufletul și să-l facă rană vie! Am încremenit locului. A trecut pe lângă mine, aproape-atingându-mă. N-am auzit decât un sec și brutal: CURVO!!!

Afară-ncepuse o ploaie iute și rece. Mă uitam în jur dar nu mai recunoșteam nimic. Orașul îmi apărea ca un puzzle străin și murdar. Cuvântul acela neînțeles dar atât de clar și tăios mi se-nfipsese ca un ciob uriaș în suflet și sângera și mă durea cumplit.

M-am oprit în mijlocul șoselei și-am început să urlu-ascuțit la norii mohorâți care-și cerneau continuu lacrimile pe chipul meu…

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

3.

 

Întunericul rece-i biciuia obrajii.

Nu știa ce-i cu ea, nu știa ce să facă și-ncotro s-o apuce. Scoase pachetul din buzunar cu gesturi automate. Constată că nu-i mai rămăsese decât o țigară. Își aminti, fără să-și dea seama, de-un film pe care-l văzuse acum ceva timp în urmă… Lilya_4 ever… Zâmbi amar. Țigara-i făcea bine. Se pomeni făcând rotocoale de fum în aer și zâmbi din nou. Cuvântul MAMĂ i se păru brusc fără sens, două silabe dezarticulate care se prăbușeau fărâmicioase și uscate-n mintea ei.

Zări în capătul străzii o umbră imensă care-i îngheță sufletul. Știa că nu are scăpare. Seara se transformă deodată-ntr-un iad curios de consistent și de absurd. Abia-n ultima clipă observă cerul spuzit de stele. Nu făcu decât să se concentreze asupra strălucirii lor și lăsă timpul să curgă prin ea ca o ființă la fel de străină ca propria mamă. Își sugrumă strigătele de furie și neputință. Își amuți cuvintele. I se păru că, undeva, în colțul din dreapta, licărește o stea și că se desprinde ușor din lințoliul cernit. Asta putea fi noaptea ei…

 

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

 

3.

 

Într-o seară mi-am dat seama…

Am vrut să-mi descarc sufletul pentru că totul mă durea prea tare. Tocmai mă-ntorceam de la școală când zdrahonul m-a prins iar, m-a dus într-un gang și mi-a demonstrat că acum eu eram păpușa lui și, dacă m-aș împotrivi cumva, mi-ar arăta el ce și cum…

M-am dus mai întâi la duș, cu aceeași scârbă de-un trup care mi-am dat seama că-mi devenise mai străin ca NICIODATĂ. Sub jetul puternic și fierbinte am realizat că NU-MI MAI PASĂ. M-am trezit că lacrimile mi se-amestecau cu picăturile de apă. A fost prohodul adolescenței pierdute. A fost, de fapt, sfârșitul sufletului meu și-aveam nevoie de mama.

M-am dus în sufragerie așa, goală, cu apa șiroind pe trupul acela străin. N-am făcut decât să-l mut de la cabina dușului în camera vastă, unde mama se hrănea din telenovela preferată.

Am constatat c-am stat așa, goală-n mijlocul sufrageriei minute bune care mi s-au părut ai naibii ani întregi. Apoi mama a-ntors ușor capul spre mine. Totul a durat O CLIPĂ dar acel interval fulgurant mi-a rămas pentru totdeauna săpat în adâncul sufletului ca o rană vie pe care n-o voi mai putea vindeca NICIODATĂ.

A fost doar o privire de-o secundă, atât.

Deseori, în viața asta, cumva atât de scurtă și-atât de iute, intervin asemenea momente care-n ciuda trecerii lor aproape insesizabile, lasă urme ireparabile. Eu știu asta. M-am speriat de privirea mamei și mi-a fost o rușine cumplită de trupul acela-nghețat și ud pe care, deja, îl purtam după mine ca pe-o povară.

A fost o privire fără conținut, nici măcar disprețuitoare sau rece. Au fost ochii ei GOI, lipsiți de orice sevă umană-n sticlirea lor albastră, de gheață. A fost apoi întoarcerea lor lentă, ireversibilă, către sticla multicoloră și jucăușă a televizorului. S-a-nfășurat apoi în întunericul din jurul ei, ca-ntr-un lințoliu al indiferenței.

A scuipat și-a plecat.

NU SE VA MAI ÎNTOARCE NICIODATĂ!!!

 

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

2.

Și-a aprins o țigară, a tras adânc în piept, a privit geamul umed, forfota de-afară, cerul cenușiu. Totul era acolo dar CU TOTUL ALTFEL.

Undeva-n adâncul ei, se dizlocase ceva, pentru vecie, și nimic nu mai putea fi ca înainte. Se mira ea însăși cât de tare-i păsa de asta.

E culmea, dar NUMELE și CHIPUL lui s-au șters, brusc, din minte, de parcă bufnitura furioasă a acelei uși le spulberase pentru totdeauna din mintea ei.

I s-a părut c-a stat sub duș un veac. A frecat cu săpunul și peria într-o disperare sordidă care-a sfârșit prin a o scârbi.

A obosit… A avut grijă ca din cameră să dispară orice urmă… a lui și-a fumului de țigară.

Paradoxal sau firesc… n-a mai căutat-o… Simțea c-o evită pe holurile liceului iar la mobil și la sms-uri nici nu-i mai răspundea…

După ceva timp, sufletul i-a amorțit. Într-o după-amiază, s-a dus la un frizer și-a cerut s-o tundă DOI. Și-a făcut, apoi, părul ROȘU.

Nu-i păsa. Urletele mamei, din nou, palmele ei, batjocura băieților, zâmbetele compătimitoare, privirile sarcastice n-o mai atingeau.

Într-o altă zi, când știa că mama va ajunge prea târziu acasă ca s-o mai prindă, a cumpărat o sticlă de votcă și-atingerile chinuite și brutale-ale unui zdrahon de prin cartier căruia-i curgeau de mult balele după ea.

Rămasă din nou singură, nu simți nimic. Merse din nou la duș… Împrăștie iarăși toate duhorile din camera ei…

Mama n-a știut, nu știe și nu va ști nimic. Mama nu se-ngrijorează decât pentru schimbările trupului ei.

La suflet n-a avut cum ajunge. De fapt, nici n-a putut vreodată…

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

CONTORSIONISTUL SUFLETULUI

 

Îmi tot mototolesc linia vieții-n palmă

și-o strâng, și-o zgârii,

să piară, s-o uit,

să devină nimic.

__________________________________

 

Așa că tot ce-alunecă-n jurul meu,

cu zgomot gol și insipid și-anost,

de scârțâitoare…

e ghem de

strigăte, plânsete, râs prostesc,

lălăit pe geamurile fețelor neștiute

care se-ncăpățânează s-alunece prin venele mele

ca un sânge străin,

sânge menstrual,

sânge nedorit,

sânge uitat…

și ultima mea lacrimă de om viu

va pica liniștită, cuminte,

pe mormântul din care vor crește

cărțile de vizită ale umbrei mele…

_____________________________________

 

Beau ultimul pahar cu lumină de soare putred

și mă uit pe-un pervaz neștiut,

foetus fragil și nedorit

de care se-agață, zăngănind,

visele de nuntire

cu luna de humă

și soarele efemer…

_____________________________________

 

Cad pe muchea palmei tale

ca-ntr-o prăpastie din care ies fluturi ciuntiți…

Mi s-a spus c-au uitat să mai zboare.

Știu numai să hălăduie,

cuminți, pe buza paharelor

cu lichid de uitare…

_____________________________________

 

Amintește-mi cum să plâng!

Amintește-mi cum să râd!

Pentru că-n corpul ăsta de sticlă

îmi cresc rotule uriașe,

tibii nesfârșite,

coaste hârșâind prin creierul meu

acea muzică nesfârșită a buzelor căutându-se

la nesfârșire-n dansul absurd

al iubirii de sine…

________________________________________

 

Mi-am crucificat sufletul

și la spectacolul fetid era un singur privitor…

Cred că semăna izbitor cu…

MINE!

31 MARTIE 2011

CONTORSIONISTUL SUFLETULUI

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

 

1.

Se opri.

Timpul îi zuruia ușor în timpane cu frunze uscate, crâmpeie galbene de lumină ostenită, miresme-ndepărtate și gust de fum…

Încercă să uite. O liniște nefirească s-a lăsat pe malul acesta pustiu, ca de-nceput de lume, unde i se părea că e SINGURĂ, de-o eternitate.

Își simți sufletul înghețat, brusc ghemuit într-un spasm de plânset. În pieptul mic, firav, îi scârțâiau întrebări stinghere și dureroase.

Toți cei maturi îi spuseseră până la sațietate că-i prea tânără și că lumea nu se încheie aici. „Pentru tinerețea ta nu există bariere!”

Ura felul cum toți ceilalți o priveau, felul de-a se mișca, de-a privi, de-a zvârli cuvintele. „Mai adună-te, mai gândește-te, mai lasă… mai… mai…”.

Ciudat… O IUBIRE DE MAI, un clișeu pentru toți cei din afară dar pentru EA… Sunt sentimente, speranțe, frustrări… Se ridicase ca dintr-un mormânt al uitării și se-azvârlise-ntr-o poveste cu plimbări nesfârșite, cu priviri întâi furișe, cu-adulmecări de fiară tânără…

O străbătu ca o descărcare electrică, prin suflet, gustul sângelui după ce-i mușcase buza-n acel sărut prea năvalnic. „Ești nebună!” Știa că lui nu i-a plăcut. Știa că, deseori, ea nu este cum se cuvine sau la locul ei. Îi stăruise încă, dureros de-aproape, nu atât durerea fizică, de care nu-i pasă (a uitat palmele, vorbele grele), cât, mai ales, umilința și privirile mamei atunci când i-a văzut tatuajul mic de pe gât. Chiar a uitat ce-i spusese. Urmele roșii de pe obraji s-au șters, numai că vorbele acelea încă-i atârnă ca niște poveri neînchipuite în sufletul se pare încă necopt. Poate că lumea asta-i prea mare pentru ea. Poate că n-a știut ce-nseamnă viața asta la porțile căreia abia a bătut.

N-a făcut decât să se-ncreadă-n orizontul acelei fericiri care-a strălucit minunat, preț de-o clipă-n ochii ei.

Gustul de sânge-al buzelor lui s-a preschimbat în sângele dureros al singurătății și-al neputinței.

Vede camera deodată pustie, patul răscolit, pata aceea meschină și oribilă care-i năvălește-n ochi și… senzația cumplită că el i-a furat trupul, a plecat trântind ușa de parc-ar fi scuipat în urmă…

 

ȘI IADUL VA FI CUMINTE-NTR-O ZI

INMORMANTAREA

FINAL

 

Când ieși în sfârșit, leoarcă de sudoare, afară-l izbi o lumină dureros de strălucitoare. Câteva clipe fu orbit. Se miră că se-nseninase-atât de iute. Era confuz, vroia doar să se-ntoarcă acasă și să doarmă. Își simțea sufletul zdrențuit, nu mai putea scoate o vorbă, nu mai vedea pe nimeni în jur. Dintr-odată zări, ceva mai departe, o siluetă. După câțiva pași, destul de nesiguri, îl recunoscu pe bătrân. Fuma, probabil, una dintre țigările sale. Ar fi vrut să-l întrebe dar n-a putut deschide gura. Se simțea pur și simplu epuizat. Bătrânul, însă, se-apropie de el. Vru să-l ia-n brațe dar el se feri. „Nene, nene! Știi ceva? Mulțam de pomană!” Vru să-l întrebe de licoare și moșul parcă-i ghici gândurile. „Era apă nene, apă ne-ncepută, apă, apă!” Și se depărtă hohotind. În minte încă i se-nvârtea cuvântul simplu… apă… apă…

Se lăsă pe-un pietroi, lângă poarta de la intrarea-n curtea capelei. Moșul dispăruse din nou. De fapt nu mai conta. Îl păcălise. Îi veni iar să râdă, însă nu mai putea. În sticlă nu fusese decât apă. În suflet nu-i mai era nimic.

Simți, în jur, un pustiu imens. Undeva-n spate, izbucni un lălăit cumplit de câine, ca un bocet animalic, nesfârșit. Își aminti, limpede, chipul descărnat al mamei, ochii alburii, cufundați în orbite și dinții nefiresc de albi. Cuvintele ei i se șterseseră din minte. Se gândi că, de fapt, totul nu fusese decât în mintea lui. Nici nu mai știa cine este.

Văzu iar globul auriu al soarelui inundând totul c-o lumină ciudat de strălucitoare…

În auz îi răsună un zgomot care-l zgârie până-n măduva creierilor. ȘTIA… dar nu realiza EXACT unde mai auzise asta și peste câteva momente avu certitudinea râsului marionetei din VIS. ASTA FUSESE-NTR-UN VIS DE NOAPTE-n camera lui singuratecă. Fusese vis ce-auzea ACUM. Ridică obosit privirile și nu apucă decât să prindă țopăiala dezarticulată a păpușii cu obrajii albi și ochii nefiresc de roșii. Dănțuia ca o apucată-n fața lui.

TOTUȘI FUSESE DOAR UN VIS, gândi, simțind cum cerul inundat de lumina aurie, se-nchide, deodată, ca un ecran lipsit de-alimentare electrică…

INMORMANTAREA

ULTIMUL POEM

 

 

Lacrimă…

Sânge stătut al timpului care-ți curge prin pleoapă

și mă reflectă-n oglinda unui trup chircit

într-o scorbură,

mereu și mereu scotocită…

 

– Acolo era iubirea ta! –

îmi spune cineva.

 

– Acolo e iubirea mea! –

îmi spun.

 

Scâncetul…

urme de sunete pierdute

peste umerii tăi calzi…

 

Tatuajul tăcut al numelui

care-a desenat un zâmbet neștiut.

 

Părul tău mirosea a mine,

Trupul meu se năucea

în povestea ta.

 

Astăzi pășesc pe-aceeași stradă,

chinuiesc aceleași cuvinte,

mă așez pe aceeași bancă.

 

Dincolo de toate astea

nu este decât ecoul trist al unor ani

în care ma-ntindeam, timid, pe-un perete alb

pe care desenai cuvinte, zâmbete, gesturi, suspine…

 

Am murit și-am înviat de multe ori

și totuși…

sunt același,

ești aceeași…

 

Timpul curge printre noi ca un străin

și ne zâmbește complice…

un clovn care se joacă ghiduș cu noi…

Noi,

Bilele multicolore desenând prin aer două cuvinte:

TE IUBESC!

 

ULTIMUL POEM

INMORMANTAREA

8.

 

Abia peste câteva zile, după toată povestea de la capelă, derulă-ntreg filmul evenimentelor. Chestia aia cu sticla fusese, poate, cea mai stranie. După ce-a băut, parcă n-a mai fost el. Își aminti din nou, ca și cum abia se-ntâmplase, gustul dulceag al licorii și mirarea lui. Era chiar plăcut. Nu și-a dat seama ce se-ntâmplă decât după ce totul s-a-ncheiat.

A reintrat în capelă. S-a dus țintă la grupul rudelor îndoliate. A-nceput deodată să râdă necontrolat, sardonic. Râdea tot mai tare și mai incontrolabil pe măsură ce realiza stupoarea tuturor! SE UITAU LA EL! În sfârșit, ochii lor îl priveau. Asta a durat doar câteva momente. După ce-a-ncetat, ochii s-au prăvălit iar în pământ, ca la o comandă invizibilă. El, la rându-i, se simțea cumplit de sfârșit, de parcă făcuse nu știu ce muncă sisifică. Se prăbuși, lipsit complet de vlagă, pe-un scaun. „Ce-i cu tine? Ce te-a apucat?” Frate-su părea sincer îngrijorat. Își înălță, cu o mare greutate, privirile dar se izbi iar de fruntea lui încrețită. Atunci îl apucă strâns, îi cuprinse-n podul palmelor ambii obraji și-l încleștă cu putere, forțându-l să-și ridice privirile și să se scalde unul în ochii celuilalt. Îl forță să-i vadă gheața din ochi, să-i vadă ciudatul văl de indiferență care-i secase lacrimile, să-i numere clipirile, ridurile, crăpăturile buzelor, SĂ FIE DIN NOU, CU-ADEVĂRAT FRATELE LUI!!! Strigase și toată lumea se-ntorsese iar spre el. Se lăsă pe un scaun, zâmbind chinuit. Era din nou în centrul atenției. Exact lucrul pe care nu și-l dorise niciodată. Fratele se depărtă. Lumea toată se ținea departe și se rezuma să-l privească așa, ca pe un exponat straniu al unei secunde bizare. Se ridică din nou, simțind cum un val de furie-l năpădise și-l controla din ce în ce mai greu, pe măsură ce se-apropia de sicriu. În jur, simțea șușotelile tot mai prezente pe haina lui, pe umeri, pe spate ca niște nevăzute lipitori care-ar fi alunecat zeci și sute pe el, cautând să-l oprească, să-i întârzie drumul furiei către niciunde. Și-a adus aminte de profesorul lui de filosofie care-i tot spunea că MOARTEA-I ABSENȚĂ, o prezență iluzorie care, de fapt, adâncește cumplit sentimentul de-absență.

Se opri lângă marginea sicriului, fără să privească imediat înăuntru. Întoarse capul încet. Își văzu fratele cu ochii fracturați de niște lacrimi nesfârșite și cu mâna la gură. Femeile se tânguiau ca-ntr-un film prost. Începuseră bocetele stridente care se târau asemenea unor șopârle greoaie peste pereții cenușii ai capelei. Flăcările lumânărilor parcă tot crescuseră și fumul devenise-necăcios. Un abur din ce în ce mai dens, ca o ceață păstoasă, năvălise-n imensa-ncăpere. Ar fi vrut să-și strige fratele dar nici măcar nu-l mai zărea. Avea aceeași senzație ca acum mulți ani când, întorcându-se dintr-o permisie, militar fiind, fusese surprins de-ntuneric; o senzație de umilitoare neputință, o derută a simțurilor în mijlocul unui spațiu altădată cât de cât familiar dar, devenit brusc străin din cauza unui fenomen cu rațiuni inexplicabile.

Vru să taie cu mâinile fumul gros care-l despărțea de frate și grupul familiei dar ceva îl opri, parcă-l țintui locului. Simți o strânsoare, ceva care-i prinsese marginea paltonului și-l trăgea înapoi. Se-ntoarse imediat să vadă ce se-ntâmplă. O mână descărnată, vineție, aproape-ncârcită și rigidă, îi apucase cu degete ca niște căngi răsucite, haina. Pe-un deget văzu un inel de aur și realiză de parc-ar fi fost la o distanță de zeci de ani și ceea ce i se-ntâmpla acum era numai un vis efemer, că mâna-i a mamei. „Mamă, ce faci?” se pomeni întrebând. În același timp conștientiză că acea-ntrebare atârna-n gol prin fumul înnecăcios pentru că n-avea cum să vorbească el cu EA. Încercă să-și smulgă paltonul și nu reuși. Observă clar că e tras către sicriu. În același timp îi rămăsese-n minte aceeași senzație de confort și liniște de parcă întreg evenimentul afecta pe altcineva. Se pomeni aproape de buza lemnului din care se-nălță, nefiresc de palid, cu un ten pergamentos și foșnitor în mișcarea-i lentă, chipul EI. În jurul lui se prăbușise deodată un morman de tăcere absolută. I se părea doar că intuiește foșnetul aburului învăluindu-l, fumul tot mai dens și mai irespirabil. Stafia aceea căscă niște ochi imenși, fără pupile și fără umoarea unor ochi normali. Își aminti că n-avea cum să fie-o situație normală. Vru să-l strige, „frate, frate!” dar nu mai știa să vorbească-n timp ce chipul livid, amar, fără contur se tot apropia încet de-al lui. Simți și răceala ca de gheață a degetelor moartei care le-atinsese pe-ale lui. „Ce vrei?” se pomeni rostind c-o groază paralizantă care-l cuprinsese fără să-și dea seama. „DE MINE N-AI SĂ SCAPI NICIODATĂ!” îi răscoli măruntaiele ființei o voce nefiresc de groasă ca de fumător pătimaș sau de-alcoolic plin de pecinginile viciilor sale. Nu era vocea ei și-i răsuna grav, ca zgomotul unui clopot imens, în creier. Apoi mâna se desprinse la fel de brusc și chipul dispăru-n hăul sicriului… Simți că-l lasă picioarele. Știu doar că văzuse, ca prin ceață, chipul fratelui legănându-se-ntr-o fugă dezarticulată către el. Cineva, habar n-a avut cine, tot mormăi pe lângă el „c-ai avut mare noroc, neică! De-acu n-o să se mai atingă bolile de tine! Te-a căutat MOARTEA, neică, fir-ai al afuriseniei să fii! Ești dat dracului, neică! Miroase-a moarte pă lângă mata.” Parcă știa de undeva acea voce dar era prea sfârșit ca să mai realizeze ceva…

INMORMANTAREA

FAPT DIVERS

Mă rup…

Jumate-n cer,

Jumate-n visul ăsta

care miroase-a iad.

 

Mă pierd

și cui îi pasă????

 

Sufletul meu cerșea vise la pungă,

floricele de porumb care miroseau a săruturi;

avea păr lipsă și scufie de clovn…

 

Îmi ciopârțesc din foarfece

o poveste…

de dragoste

sau nu…

 

Mă prostesc mereu cu un haiku din hârtie

pe drumul vieții

care miroase-a gust tandru de tinerețe

și veșnice gânduri de bine.

Văd la colț de stradă

un bătrân cu seringă-n vene…

 

Cineva mă bate pe umăr

E TATA…

ȘI-MI SPUNE, CU UN ZÂMBET TÂMP:

E un înger!

15 martie 2011

FAPT DIVERS

INMORMANTAREA

7.

Simți o nevoie irepresibilă să fumeze.

Se strecură cu băgare de seamă afară, dincolo de pridvorul capelei. Cineva se-agățase de el dar nu putu auzi ce spune. Se-ntoarse și-l izbi schimonositura unei fețe parcă jupuite de piele. Era bătrân… Părul rar, netuns de cine știe de când, îi atârna slinos peste un palton jerpelit, care-și lăsase culoarea undeva-ntr-un trecut deja neștiut. Morfolea-ntre buzele crăpate și-nnegrite un ciot pământiu de țigară. Îi întinsese o sticlă de plastic boțită.

„Ce-ai aici, moșule?”

„Nectar, păcatele mele!”

„Poftim?!”

Nu-și putu stăpâni mirarea. Butelca era neînchipuit de murdară. Îi era scârbă să se și uite la arătarea asta de om d-apăi să mai și dea curs invitației sale. Avu un gest involuntar de respingere. Moșul se-apropie și mai tare, „mata, n-ai avea o țigară și pentru taica?” Tocmai vroia să-și scoată pachetul.

„N-ai omeni și pe taica, așa, c-o țigară? Fă-ți milă, nenișorule!” Îți dau din asta și-ți jură taica pe sufletu’ lui amărât și-uitat de Dumnezeu că, n-o să-ți pară rău”.

„De ce să nu-mi pară rău?”

„Pentru că-n amaru-ăsta de sticlă-i haru’.”

„Ce har, moșule? Ia mai lasă-mă, bețivule!”

„Hai, neicușorule, omenește-mă și pe mine, n-oi regreta!”

„Îți dau țigara, dar nu vreau nimic de la tine!”

Boșorogul împietri de parcă refuzul fusese cel mai surprinzător lucru care i se-ntâmplase vreodată, apoi îl văzu, sutpefiat, plângând. Începu să se scuture din tot trupul și se văita zgomotos de parcă i se-ntâmplase cel mai cumplit lucru de pe pământ. Nu știu cum să mai reacționeze. Lumea se uita contrariată la acest bătrân cerșetor care se tot văicărea pe lângă el. Unii chiar azvârliseră-nspre el priviri pline de-amenințare. Imediat realiză că poate credeau că-l agresase pe bătrân cumva. Se grăbi să scoată pachetul dar, în iuțeala și pripeala momentului, îl scăpă pe jos. Bătrânul se rostogoli-ntr-o clipită, cu o agilitate de ne-nchipuit, și pescui darul neașteptat. Pe urmă dispăru de parcă nu existase niciodată. Lângă el nu mai observă decât sticla cenușie și strâmbă, din plastic ordinar. Evident, nu mai avea țigări. Se gândi rapid că bătrânul se folosise de vreo stratagemă de-a sa și-l păcălise ca să-i fure țigările.

Se uită din nou la sticlă. Observă că lichidul dinăuntru avea o tentă gălbuie. I se făcu brusc greață. În cap îi răsunau încă vorbele cerșetorului – „…în amaru-ăsta de sticlă-i haru’.” Despre ce har tot bolborosea? Prostii.

Era vremea să apară preotul pentru citire și alte alea de care habar n-avea. Trebuia să intre iar în capelă și n-avea niciun chef. Niște vrăbiuțe speriate se risipiră pe deasupra creștetului lui, înămolite parcă-n cerul cenușiu. Se-aplecă și luă sticla. Îi veni să râdă… îi dădu drumul. I se făcuse deodată rușine. Doar n-o să se-apuce să bea din poșirca aia puturoasă…

INMORMANTAREA

ÎNMORMÂNTAREA

6.

 

Era mult fum… amestec de lumânări, tămâie, sudoare, așteptare, plictis, oboseli de tot felul. Ferestrele capelei păreau ciudat de mici, niște ochiuri de geam prin care lumina de-afară, și-așa cenușie, abia răzbătea. Observă că oamenii dinăuntru evitau, într-un mod ciudat, să se privească. Își vorbeau în șoaptă și cu capul în jos. Privirile și le trânteau în podea și le lăsau să se rostogolească prin praful cețos care-mbâcsise covoarele tocite de pașii nenumărați ai enoriașilor ce se perindaseră pe-acolo.

I se făcu frig. Își strânse și mai tare paltonul în jurul gâtului. Era cumva stingher, separat de grupul rudelor dar asta nu-l deranja. Dimpotrivă, se simțea mai confortabil așa, departe de șușotelile lor și de-acel dans mut al privirilor ca-ntr-un joc din acela cu mașini electrice, puse-n mișcare de-o fisă și care se tot evită-ntr-un pătrat metalic. În felul ăsta se putea lăsa-n voia gândurilor și putea observa liniștit ce se-ntâmplă-n jur așa cum făcuse, de fapt, dintotdeauna.

La un moment dat, fratele său se-apropiase cu băgare de seamă și, în cheia absurdă a aceluiași ritual, cu șoapte și priviri strivite-n podea, îl rugă să se-apropie și el de „mama… N-ai văzut-o deloc. Ar trebui s-o mai vezi cât mai este printre noi, să-i săruți mâna… știi?” Se uită dar, de fapt, nu se uita propriu-zis la frate-su, vedea o frunte-ncrețită, părul cărunt, bărbia tremurândă și pleoapele fâlfâind mereu peste niște ochi invizibili. Îi prinse mâna și dădu din cap. Posibil ca doar gestul mâinii să fi-nsemnat ceva pentru că înclinarea capului n-avea cum să fie observată. Fratele se-ndepărtă așa cum venise.

Își plimbă, obosit privirile spre intrare. Era lume-nghesuită și-acolo, mai mult cerșetori sau oameni umili, veniți după o coajă de pomană, ceva… Aceștia, în schimb, își pironeau privirile-n aerul năclăit de moarte și ochii lor se holbau nefiresc, sfidători aproape-n aerul măturat, din când în când de vreo stafie-ndurerată din grupul rudelor. Se desprindea câte cineva, în general, vreo femeie cernită din cap până-n picioare, care parcă plutea pe deasupra covoarelor, abia atingându-le, fără zgomot, de colo-colo, într-un dans absurd, încovoiată-asupra durerii afișate cât mai fățiș. Auzi de câteva ori, în spate mai ales, reproșuri înecate-n dorința de-a-mbrobodi cuvintele că „el de ce nu plânge? Nu s-a văzut nicio lacrimă. E uscat tot. Se vede că nu suferă, nu simte nimic, nu zice nimic. Ce-o fi asta? Parcă răposata n-ar fi maică-sa. Doamne, i-a dat viață și-acu?” Dacă se-ntorcea brusc, vorbele piereau de parc-ar fi fost o iluzie, apoi reîncepeau ca un roi de bâzâituri din ce în ce mai stridente-n jocul tot mai intens al răfuielii cu tăcerea lui.

Fratele lui a tot venit de câteva ori dar el nu vroia să se-apropie de bucata aceea de lemn în care zăcea o ființă ce nu-i mai spunea nimic. Știa că nu simte ceva. Sufletul lui nici nu tresărise măcar. Fusese câteva clipe cutremurat de imensul deșert care-l cuprinsese dar nu mai putea face nimic. Lumea se-nvârtea înainte și corul acestei dureri contrafăcute trebuia să-și urmeze calea.

Deodată izbucni un țipăt care ajunse până la el parcă de foarte departe, ca printr-o pâslă. Văzu că ceva negru se prăbușise-n praful de pe jos, își smulsese tot ceva negru de pe cap și se văicărea-ncontinuu, așa, din senin. Simți-ngrozit că nu poate opri cu niciun chip zâmbetul care-i înflori, sfidător, pe chip. În exact aceeași secundă văzu privirile tuturor celor din grupul îndoliat țintuindu-l cu ace nenumărate de gheață. A fost doar un moment aproape insesizabil, apoi privirile se prăbușiră din nou în podele dar A ȘTIUT că-l văzuseră și că-l judecaseră instantaneu. ASTA putuseră vedea.

ÎNMORMÂNTAREA

ÎNDEMN

Ascunde-mă-n tine!

Ia-mă acolo unde lumina însăși

devine TU

și respiră-mă, privește-mă, vorbește-mă,

topește-mă-n infinitul suspinelor tale!

Ia-mi toate cuvintele

și lasă-le să se risipească-n

sângele tău până ce

poveștile mele

vor deveni pielea ta multicoloră, moale, elastică

de vestală a uitării clipei de ieri

și-a descoperirii unui niciunde

fără nimic altceva decât nevoia de-a fi

ÎNDEMN

INMORMANTAREA

5.

 

Confesiune:

 

Prin urmare, am crescut într-o atmosferă familială profund viciată de tensiuni conjugale, violență și sordide împăcări fugare, însoțite de zgomotul strident al arcurilor din camera părinților. N-am să-nțeleg niciodată cum de mama-l accepta, de fiecare dată, lângă ea după-ndelungi sesiuni de tracasare și bruftuluire la care el o supunea. Poate că și umilința are voluptățile ei sau poate că obișnuința este cămașa de forță finală pentru orice tentativă de zbor a sufletului.

Nu știu dacă merită ca aceste detalii să fie-ncadrate la capitolul justificări, nu știu dacă există explicații pentru ce sunt sau cum am fost. Cert este c-am preferat SOLITUDINEA, chiar dacă asta a durut deseori.

Îmi lunecă prin minte și-acum imaginea tramvaiului de licean în care mă cufundam de fiecare dată, între școală și casă, cu voluptatea unei mizantropii atent calculate.

Îmi fixam, de fiecare dată, chelicerele disprețului pe câte-o sărmană ființă, ancorată-n aerul îmbâcsit de tristețe și monotonie-al vagonului și-ncepeam să disec, milimetru cu milimetru, carcasa aceea anonimă care, în fapt, n-avea nicio vină că nimerise-n raza mea vizuală. OCHII mi-au fost, mereu, armele necruțătoare-ale unui suflet mereu rănit de indiferență, răutate și chiar violență. Poate vă gândiți că sunt un caz patologic freudian, sau cine știe ce alambicată structură psihică. O fi și asta dar n-am de gând să dau socoteală cumva. Undeva se spunea că nu ne-alegem părinții și nici locul sau modul în care ne naștem. Suntem, pur și simplu-azvârliți în lume și gata… lăsați pradă LIBERULUI ARBITRU. Este dogma creștină cea mai comodă, dincolo de ea, însă, nu găsim decât hăul sufletului.

Îmi pavam, cu grijă, propriul iad cu fărâme de bune intenții. În realitate, datorită a ceea ce trăiam acasă sau nici măcar, ajunsesem să ignor tot ceea ce era-n jurul meu. Nu-mi plăceau nici animalele de companie. Aveam o spaimă atavică față de câini, în vreme ce pisicile nu lăsau asupra mea decât un val de indiferență fumurie.

Singura delectare și deviere de la îmbâcsita rutină zilnică a vieții de licean erau drumurile cu tramvaiul, călătorii scurte și solitare-n timpul cărora îmi exersam (cu o voluptate în voia căreia mă lăsam cu totul) abilitatea analizării celor din jurul meu.

Aici stă, legănându-se, ca un drapel zdrențuit de timp și de uitare, un bătrânel, cu o tigvă pleoștită, pe doi umeri ascuțiți, atât de ascuțiți că par să străpungă țesătura unsuroasă a unui palton peticit, a cărui culoare vremea n-o mai știe.

Acolo, văd o siluetă străvezie, galben-murdară, ca ceara greoaie din lumânările de prin biserici, cu falduri de piele uscată, obosită, atârnând de umerii obrajilor. Își rostogolește spre mine, orbește, ochii ca albușul vinețiu de ouă, morfolind între gingiile căptușite cu dinți cariați de vreme, frânturi de cuvinte neștiute.

Disprețul și scârba izbucnesc din mintea-mi clocotitoare, șfichiuind neîncetat aceste apariții stranii pe drumurile unui licean fără-ndoială frustrat de propriile neputințe.

Dincolo de tot acest vacarm, real sau închipuit al exteriorului, se nășteau năruirile din camera mea.

Mi-am exersat, toți anii adolescenței, între patru pereți unde, slavă Domnului, eram lăsat mai mereu în pace. Nimeni nu obișnuia să invadeze spectaculos acest teritoriu al muceniciei sufletești și neștiute. Mama, fie mă striga din vreo altă cameră, fie tăcea ore-n șir iar tata… am povestit deja… De tata nu mai știu nimic nici acum, când mă pregătesc să-mi cobor mama-n mormânt. Tata s-a șters cumva, foarte grijuliu, din mintea mea. Cine-mi spune că nu există lucruri, fapte sau persoane pe care mintea să nu le poată tăinui, foarte ingenios printre cotloanele neștiute-ale ființei proprii se înșală amarnic. TOTUL POATE FI UITAT, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puțin. Importantă e însă urma acelei ștergeri inexplicabile și ireversibile. La mine, urma-nsemna o incapacitate structurală de-a deveni, la rându-mi, soț și tată. Eram poate epava propriei neputințe de-a-mi corela sufletul cu-al altcuiva.

 

 

INMORMANTAREA

CIORNĂ

Chip de scurs în vene…

Sânge de picurat în amintire…

NU SUNT STRADA

PESTE CARE PAȘII VOȘTRI CALCĂ!!!

 

În buzunarul VISULUI din urmă

mi-am îndesat o acadea.

Era fata de-mpărat

de sub pleoapa

ultimului suspin;

Era strigătul de pâslă,

izbit în fereastra unor ochi reci…

 

Am turnat orașul cenușiu

într-un pahar

și l-am băut până la

ultima sorbitură.

M-am simțit ZEU.

Abia atunci mi-am văzut

Numele săpat în crucea de piatră…

5 martie 2011

 

CIORNĂ

BILET

Nu-mi purta de grijă!

Lumea mea încape-ntr-un degetar

din aur curat,

cu multe desene multicolore!

 

Nu-mi căuta surâsul,

pentru că timpul meu

e doar fularul pufos

pe care ți l-am înfășurat în jurul gâtului subțire, prelung…

N-am băgat de seamă

când ai devenit lebădă

și-ai început să fâlfâi zâmbete prin sufletul meu.

 

Ah, și-mi tot doream

să-l duc la spălătoria franceză!

N-am avut timp…

Mi-a cazut iar

LINIA VIEȚII

din caseta găunoasă a palmei…

 

Pe undeva, prin spatele ușii,

tot licăresc săruturi nefolosite…

 

Le-aș recicla

dar mâine mă voi plictisi iar și iar…

 

 

Timpul e un codoș amuzant.

Se tot întinde, livid, prin oglinzi ciobite

și uscate,

dornic să ne distreze…

 

Nu-ti fie teamă de mine!

Nu sunt decât un biet…

punct…

O frază neterminată…

 

FII ATENTĂ!

Roua ți se usucă pe buze…

4 martie… 2011

 

BILET

S.G.T. (3 micropoeme)

Sunet…

 

Zgomot de iris topit în sărut nesfârșit,

stradă cenușie, stinsă-n palmă albă, cu liniile vieții-atârnând,

lucitoare,

pe cărarea părului ei…

Îmi port pașii ezitând,

între lumină și-ntuneric,

lumina buzelor ei

și-ntunericul din priviri,

ÎNGERII NOPȚII

ȘI DEMONII ZILEI…

 

Geamăt…

 

Scârțâit de ușă-nchisă-ntre obrajii prelungi,

desen de dimineață căruntă

peste pruncul unei fericiri uitate pe-un pervaz…

Fereastra ta este brazdată de lacrimile ploii,

FECIOARO!

TU NU EXISTI!

EXISTĂ doar cântecul durerii mele

avortat cândva,

când soarele-mi miruia fruntea…

 

Țipăt…

 

Peste tot poporul cenușiu de cuvinte

năclăindu-mi gura…

Sâsâit de șarpe-n mărul roșu-al buzelor ei,

întredeschise, gata

să-mi prindă cea din urmă clipă,

metroul acela care-mi gonea prin vene,

fără stații,

fără călători,

fără șine…

DOAR NEVOIE DE LINIȘTE…

20 feb 2011

 

S.G.T. (3 micropoeme)

OMUL DE ZĂPADĂ

Mă-ntorc în decembrie

și cânt pe-o chitară de gheață, în fața scării…

Mă uit, în lung și-n lat

și-aștept fulgii albi

să ningă peste mine,

să mă umple de frig și-ncremenire…

Apoi, copiii

să mă-mpodobească-n joacă,

așa-ntr-o doară,

cu morcov,

mătură din paie

și-o tigvă metalică, găurită…

Să rămân pe veci același om de zăpadă, neștiut,

mie, vouă și lor,

să uit soarele, culorile florilor,

gustul sărutului,

arcul curcubeului…

Veșnicul om de zăpadă,

Rodul sterp al unui biet joc de-a copilăria-n haosul alb al iernii…

 

OMUL DE ZĂPADĂ

INSTANTANEU CU ÎNGER

 

Un înger a coborât astăzi, lin,

în grădina din fața blocului…

Se pare că numai eu ÎL VĂD.

Oamenii de primprejur

își văd numai, cuminți și liniștiți, înainte,

de treburile lor.

Mașinile se preumblă pe șoselele umede,

doi tineri continuă un sărut însetat…

 

Dar îngerul se-ntoarce

Și-și infige ochii neochi

într-ai mei

și,brusc, mă face și pe mine înger…

 

Apoi…

Îmi iau ceru-n spinare

și-mi gem zborul invers

prin visul meu,

cu un înger care cobora lin

într-un oraș oarecare,

unde o fată lua de mână

un băiat

și se prefăceau

că se iubesc.

NIMENI,

ABSOLUT NIMENI nu-l vedea

doar eu îmi purtam, prin cerul

de leșie roșie,

sulițele lui albastre

până-n măduva ochilor.

 

ZBORUL

Mi l-am lăsat acasă,

pe-un șervețel

murdar.

L-o fi aruncat, deja,

MAMA

La gunoi…

24 feb 2011

 

INSTANTANEU CU ÎNGER

ÎNMORMÂNTAREA

4.

Confesiune:

N-am crezut niciodată că voi ajunge până aici. Pentru mine a existat mereu o delimitare CLARĂ între un înăuntru al sufletului meu și-un afară al celorlalți, de gândurile, obsesiile și ambițiile cărora mă distanțasem încetul cu încetul.

Recunosc… 90 % din viață mi-am trăit-o mânat de-un egoism funciar dar consider că omul este, în mod firesc, astfel. Deschiderea, generozitatea, umilința pe care creștinismul le propovăduiește sunt exterioare firii umane, simple accesorii, artificii, brizbrizuri caraghioase, constructe nefirești ca și instituția păcatului carnal.

Omul e făcut din scheletul egoismului și carnea instinctelor care-i țin mintea-n chingi de nezdrobit. OMUL ESTE SUMA SLĂBICIUNILOR SALE.

Mă apropii, mai degrabă, de-un Nietzsche care vedea-n umilință semnul vădit al degenerescenței individuației umane.

Nu mă consider nicidecum încadrabil în acea stirpe aleasă a supraomului nietzschean. Eu sunt doar un conglomerat de celule, organizat într-un anume fel și cu o gândire la care nu știu cum am ajuns și pe care educația primită de la stimuli externi, umani sau neumani, nu l-a influențat decât într-o mică măsură.

Am avut o familie pe care n-aș putea-o numi astfel. O mamă care, mai mereu, a mimat un fel de dragoste chinuită, mai degrabă o folie așternută cu grijă peste-un copil la carnea, mirosul și cuvintele căruia, de fapt, nu vroia s-ajungă.

Tata a fost, aproape-ntotdeauna, absent și-am conștientizat lucrul acesta pe măsură ce-am crescut. Țin minte, doar, în rarele momente în care-l știam acasă, canapeaua pe care tot zăcea inert, cu ochii pironiți în televizor, norul de fum de la țigările care zăceau între buzele sale subțiri și-ntunericul tăcerilor lui.

Singura formă dinamică a prezenței lui era de natură violentă. La mama urla-n diferite tonuri, fie baritonale, fie ridicol de pițigăiate iar pe mine mă lovea, de cele mai multe ori, cu dosul palmei. De câteva ori a folosit și cureaua. Urăsc și-acum senzația atroce, dureros colorată, pe care-o simțeam în măruntaiele ochilor, în momentele-n care mă izbea peste față.

De fapt, părinții mei, cel puțin în perioada în care-am conștientizat eu, n-au fost un cuplu veritabil dar nici n-au divorțat niciodată. Au trăit, întreaga lor viață, acea complicitate morală scuzabilă doar prin dragostea fadă pentru feciorii lor, eu și fratele meu mai mare.

 

ÎNMORMÂNTAREA

THE WORLD IS AN OYSTER

(imagine descărcată de pe – skhitzspace.blogspot.com)

Iubirea asta e devenit doar o cameră de hotel mobilată simplu, cu un pat matrimonial, două noptiere stupide, lămpi albe atârnate de pereți și o oglindă mare în care ea își pierde aproape de fiecare dată frumusețea și timpul ei aburos de tânără femeie fără griji sau fără scrupule… Camera a devenit piesajul deșertic al nevoii lui de ea și-al dorinței ei de a termina cât mai repede cu el ca să îi aibă în sfârșit banii, banii care să-i aducă încă o săptămână sau încă o lună de superbă indiferență pe canavaua oarecum îngustă a existenței de himeră cu păr lung, ochi verzi și clipe ușoare plutind peste pielea albă.

A venit și ziua hotelului, a venit din nou ziua hotelului, ei au plătit, au primit cheia, telecomanda și au urcat din nou scara interminabilă, el gândind cu pieptul strâns de un junghi nesfârșit că poate ea iar nu-l va vedea, se va uita din nou dincolo de el, poate la închipuirile minții ei de femeie, strunită doar de vântul primăvăratec al vreunei fantezii trecătoare, ea cu ochii țintă deja în luciul imaginar al oglinzii din care vor țâșni, poate, caii nebuni ai unei strângeri nesfârșite, neștiute, valurile uriașe ale unui sărut în aripi de tânăr zeu cu plete negre, cârlionțate, piept gol și ochi strălucitori, frenetici.

Ziua asta le-a deschis ușa de hotel, le-a aprins luminile din cameră, le-a răvășit iar, simplu, cearșaful de pe pat dar el a întâlnit încă o dată zidul alb al trupului ei gol, brațele înfășurând spasmodice pieptul nevăzut, lumina stinsă din priviri, oglindirea calpă a unui trup brusc devenit străin în ochii lui gata să se umple de lacrimi și ea îi spune că nu mai suport să te văd plângând ești doar bărbat în toată firea iar ei, ei, bărbații nu trebuie să plângă, nu trebuie să-și deschidă cutia sufletului… Pentru că eu cred, domnul meu, tu care ai constituit odată centrul de interes al vieții mele de tânără începătoare femeie, că un bărbat care devine prea accesibil se transformă într-un umil servitor și pentru mine el, TU, nu mai existați.

S-a întins, goală, peste cearșaful alb. Ochii, care altădată se-nămoleau în privirile mele, se ascund acum în cutele de sticlă ale oglinzii, călătoresc pe alte tărâmuri… Ritualul s-a terminat, l-a punctat vulgară, cerându-mi banii de care are nevoie pentru că lumea ei e clădită pe umerii neștiuți ai unui fals simțământ, pentru că iubirea ei ori nu a existat, ori a pierit undeva, în deșertul acesta al vieții nesfârșit de senine și indiferente.

Lumea e o scoică… Eu am sufletul scârbit de romantism, delicatețe și cuvinte frumoase. I-am tot atârnat la gât salbe de cuvinte frumoase dar tu stai lățită pe patul ăsta vulgar fără nume și fără căldură și te lăfăi în comoditatea indiferenței tale prăfuite, fostă femeie frumoasă, fostă femeie superbă… Ești închisă-n egoismul unei clipe de televizor impersonale și păianjeni neștiuți îți umblă prin gânduri și le usucă pentru totdeauna!!! Ea nu mă privește, nici nu mă aștept să mă privească pentru că privitul ei la televizor, aici, în hotelul ăsta rece și stingher, este de fapt calea ei de-a-mi spune, băiete ești în plus!!! Îți las doar lanțurile astea efemere până ce eu îmi voi găsi bruma de fericire… Sunt tânăr, Doamnă!!! Ba sunt doar bătrân și lumea s-a uitat la umbra mea pe când cuminte, repetat și neștiut mă aplecam să sap ceva la rădăcina sa!!!

Vorbesc singur de fapt… S-a ridicat de pe pat, s-a dus la toaletă… Aud zgomote de intimitate și mă gândesc la pescărușii orașului ăsta dunărean care tot fâlfâie pe la ferestre. Cândva iubirea ei se consuma zgomotos și nebun peste pieptul meu plin de răvașele uimite ale minunii sufletului și trupului ei… Eram naiv, mi-ar spune cineva, pentru că eram prea departe de vârsta și preocupările ei. Lumea mea era prea complicată pentru ea și acum mă acuză că sunt infatuat, orgolios și valsez prea mult prin fața ei cu acele cuvinte ale mele, aceleași pe care acum, deja, nu le mai suportă…

Țin minte o toamnă cu părul ei curat care-mi acoperea obrajii și cu vorbele ei care-mi dănțuiau peste față și eram uimit pur și simplu ca de-o minune irepetabilă…

Țin minte… Amintirile mele se oglindesc în aceeași suprafață impersonală care i-a prins pentru o clipă chipul, ochii, obrajii, părul… Ea nu mai este acum…

Lumea ei a alunecat iremediabil într-un altundeva din care tot răsar păsări sătule să mai execute același zbor pentru melancolia mea stupidă… Dincolo de ferestre nu este de fapt nimic…

Am auzit apa trasă la WC… Am auzit pașii ei, îi văd trupul închis în el ca-ntr-o nucă uscată… Se privește-n oglindă. Dincolo de ea, doar un chip mutilat de indiferență… o copie a unei lumi străine… Ea nu mai este decât patul rece de hotel, oglinda strâmbă și-un fișic de bani, plata pentru o oră de plăcere searbădă.

Deseori iubirea este doar un clovn care dănțuiește pe buzele sufletului, îți arată multe dar tu nu vrei să vezi nimic. Lumea ți se-nchide-n inimă și nu devii decât un biet eunuc al trăirii…

M-am ridicat și i-am spus la revedere. Mi-a trimis un sărut imaginar din vârful buzelor.

Am plecat din nou, fiecare pe drumul lui… Camera a rămas acolo, și niște trupuri goale, prizoniere în propriile angoase și obsesii. Ele continuă să se-mpreuneze la nesfârșit ca-ntr-un delirant și ironic schopenhauerian destin.

Pescărușii au zborul lor, dincolo de ferestre. Nu le pasă decât de cerul albastru deschis, de deasupra.

30 martie 2010

THE WORLD IS AN OYSTER

ÎNMORMÂNTAREA

JUAN MIRRO – La Commedia Dell Arte II

3.

Se ridică brusc în capul oaselor. Constată că era lac de sudoare și nu suporta clipele-astea, mai ales vara, momentele-n care trupul îi mustea, acru, și picuri sălcii i se scurgeau în priviri. Azvârli cearșaful, se duse la baie și dădu drumul dușului. Abia sub jetul binefăcător, călduț, ferm, simți risipindu-se cioburile sângerii ale coșmarului.

Se făcea că era-ntr-o cameră cufundată-ntr-o beznă totală. Se trezise pur și simplu acolo, nu știa cum, când și de ce. Se afla lângă un postament destul de înalt, ghemuit. Descoperi că-i gol. Văzu, apoi, că postamentul este puternic luminat de undeva de sus dar întunericul nu-l lăsa nicidecum să distingă sursa luminii. Era gol, într-un hău întunecat și singura sursă de coerență era acest postament luminat.

După aceea vru să afle ce este…

Reuși, cu greu, râcâind cu unghiile piatra rece. Reuși să se pomenească-n picioare, izbuti să vadă și-ncremeni.

Pe postament se afla un SICRIU… GOL… Privi-n jur dar, imediat, constată că era inutil. Întunericul cleios domnea pretutindeni. Se uită mai atent la carcasa din lemn și văzu că era prelucrată și lăcuită fin. Avea mânere grele din argint și căptușeală bogată din mătase crem. Era o lucrare scumpă.

„E cineva aici?”, se pomeni strigând și ecoul îl imită, ușor distorsionat. Se afla cu desăvârșire singur, lângă ceea ce observase că era un catafalc. Atunci, pe neașteptate, auzi un foșnet în latura opusă lui, întâi abia distinct, apoi din ce în ce mai puternic. Se tot chinuia să-nțeleagă ce se-ntâmplă dar nu se putea desprinde nicicum din locul în care se-afla ca să-nțeleagă mai bine ce se petrece.

Imediat răsări o mogâldeață, dincolo de marginea sicriului. Stătea-ncremenită-n lumina albă și se uita la el cu niște ochi imenși, vopsiți în alb, negru și roșu. După ceva timp realiză că-n fața lui este o marionetă ca acelea de la teatrul de păpuși, cu loațe de păr din lână neagră, cu un coif ascuțit, roșu, pe cap, cu un chip alb ca varul, obraji încondeiați cu câte-o pată mare, roșie, cu buze conturate-n același roșu aprins.

Stătea ca o stană de piatră și-l privea. Abia după câteva clipe realiză ridicolul situației. Era, cu siguranță, doar o păpușă din lemn. N-avea cum SĂ-L PRIVEASCĂ. Important e ce se află dincolo de ea, CINE-o mânuiește.

Când încercă să se miște, ca să vadă, izbucni un râs ca un schelălăit strident, sâcâitor care-l izbea drept în timpane. În timp ce râdea, marioneta se fâțâia de colo-colo fără-ncetare.

Se opri, la fel de iute cum începuse. Încremeni iar cu ochii pictați, holbați către el. Își aminti deodată de-acea Pulcinella din Commedia dell Arte.

Vru să se smulgă din postura asta absurdă, încercă să-mpingă sicriul de pe soclul său. Nu numai că nu reuși dar constată că eforturile, inutile, de altfel, îl epuizaseră total.

„Trebuie să intri!”

„Poftim?!”

Vorbele fuseseră șoptite, abia le-auzise dar se-nțelesese cât se poate de clar. „Ce să fac?”

Marioneta reîncepuse să țopăie și-i tot arăta cu mânuța ei boantă interiorul sicriului.

„Aici, aici, AICI!!!! Trebuie! AICI!”

„Nici prin gând nu-mi trece. Eu NU SUNT MORT. NU SUNT MORT! Ai înnebunit?” Și-n loc de răspuns, izbucni iarăși râsul spasmodic și pițigăiat al păpușii.

„Trebuie, trebuie! AICI E IEȘIREA!”

Mânuța ei boantă-i arăta interiorul coșciugului din care-ncepuse, cumva, să izvorască o lumină tot mai răpitoare, mai apetisantă, niște zgomote din ce în ce mai suave și mai line, până ce… printr-un gest disperat a izbucnit sufocat, aproape, de spaimă și s-a ridicat, mocnind de sudoare, în dimineața de după veste.

„A murit mama”, se pomeni șoptind.

ÎNMORMÂNTAREA

CIORNĂ

Din tăcere-mi curge sângele-albastru-al viselor;

În tăcere mi se-ngroapă scâncetul părăsit al speranței.

SUNT OMUL FĂRĂ CUVINTE…

Am rămas doar popasul nesfârșit al unui suflet

ce se chinuie s-adoarmă.

Somnul lui nu este decât scrâșnetul ascuțit al luminii

pe obrazul trist al lumii…

19.02.2011

CIORNĂ

ÎNMORMÂNTAREA

2.

„Ce e?” îl întrebă dar constată apoi că aproape strigase.

„Va trebui să dăm drumul formalităților necesare și va trebui să m-ajuți”, pe urmă, un declic și… nimic. Frate-su închisese deja. Probabil furie, revoltă, reacție firească la cuvintele lui… Se gândi imediat că exagerase. „Ce s-a-ntâmplat?” Îi păru rău. La urma urmei, fratele n-avea nicio vină. Fusese mânat de cele mai bune intenții. „E vreo problemă, șefu’?” L-a anunțat cât a putut de repede… Vestea cumplită… moartea mamei lor… MOARTEA… MOARTĂ… MOARTA… MOARTEA MAMEI NOASTRE… „Șefu’, un pahar cu apă? De ce nu iei loc?” Se simți cuprins pe după umeri și teleghidat, ca o mașină stricată, până la scaun. Se pomeni în fața ecranului unui computer, setat pe screen saver. Înaintea ochilor, dînțuia multicolor un HAPPY NEW YEAR! Neverosimil. Își aminti, ca prin ceață, petrecerea de revelion. Simți din nou arsura palmei ei, văzu, ca filmată cu-ncetinitorul, traiectoria paharului de șampanie până la podea și ochii uimiți ai celorlalți. Aproape că simți până-n măduva oaselor scrâșnetul furiei ei și durerea neputinței sale.

Până la urmă, orice iubire sfârșește-necată-n blazare sau ură. Este, până la urmă, un loc comun. Oamenii nu pot trăi la nesfârșit într-o constantă sentimentală.

Apoi, aproape că strigă-n încremenirea colegilor de birou că „Mama a murit! S-a-ntâmplat și asta până la urmă!”

S-a ridicat, a părăsit biroul cu un „SĂNĂTATE TUTUROR!” destul de sfidător ca să trezească stupoarea tuturor. A intrat apoi în primul local care-i răsărise în cale. A cerut votcă. A mai cerut una și-ncă una. În ciuda faptului că legase câteva păhărele sănătoase, senzația de vertij, pe care ți-o dă la un moment dat alcoolul, nu venea.

Și-a scos mobilul și-a accesat numărul…

Apelul zbârnâia-n gol…

ÎNMORMÂNTAREA

ÎNMORMÂNTAREA

1.

Un soare ciunt, mânjit de sineala cerului spânzurat peste-acoperișurile din tablă ruginită, se tot chinuia să moară-n lințoliul unei zile ce părea să nu mai aibă sfârșit.

Privea de ceva timp spectacolul acelui apus care-l făcu să zâmbească amar. Pufăi ultima oară din chiștocul ce i se umezise prea mult între buze.

„Am tot întârziat la ultimul fum…” se pomeni gândind și se hotărî, în sfârșit, să ia calea spre casă.

De fapt, n-avea niciun chef să meargă la acel spațiu compartimentat, de la un oarecare etaj, într-un nu știu ce imobil pe care, îndeobște, îl numea ACASĂ. Se obișnuise, e drept, cu drumurile cotidiene între acel reper arhicunoscut și altul, căruia-i spunea SERVICIU și unde se tot izbea de titulatura șefu’ la care, însă, în interiorul său, nu reacționa mai deloc.

Cu alte cuvinte, putem spune că se obișnuise cu ceea ce Dumnezeu, bun, rău, îi oferise pe-acest pământ.

În ciuda a ceea ce-și construise interior, în anii din urmă, seara asta, cu soarele bolnav care se chircea pe după casele strâmbe și murdare, îi descoperise un gol în suflet. După ce-a realizat golul interior, în timp ce-și privea succesiunea pașilor pe asfaltul umed, realiză că, de fapt, golul era singurătate. Pe urmă-i năvăli, brusc, în minte, întreg spectacolul stupid și natural, în același timp, al acelei zile.

Fusese anunțat că mama tocmai decedase.

Revăzu clar cu ochii minții, clipa-n care telefonul îi lălăise-n buzunar. S-a uitat la ecran și-a văzut numele fratelui. Se aștepta la asta. „M-așteptam la asta”, se trezi picurându-și în gând cuvintele mute.

„Mama s-a dus”. Dincolo-n receptor, presimțea un fel de scâncet sugrumat, bruiat, din când în când, de-un zgomot metalic. Păreau cratițe, lovite una de alta, apoi foșnet de apă ca de robinet și se mira că mintea i se concentrează pe fleacuri aproape inexistente-n timp ce vocea fratelui îi adusese vestea finală. „Oricum ne așteptam toți la asta”, se pomeni, uluit, spunând, fără să-și dea seama. „Boala a învins”, repetă-n telefonul transformat, dintr-odată într-un fel de prăpastie-a tăcerii. „Era bătrână”, apăsă încă o dată pe butonul absurd al unei indiferențe care-l împietrise parcă-ntr-o secundă.

În aceeași clipă se uită în jur și văzu chipurile colegilor, schimonosite de ceea ce ar fi trebuit să-nsemne compasiune. Tăcerea de dincolo de receptor, lumea aceea a fratelui, se nărui deodată-ntr-un oftat care-i zgârie pur și simplu timpanul.

ÎNMORMÂNTAREA

RUGĂCIUNE

Cuminecă-mă cu o șoaptă veche,

spusă pe-un ciob de clipă,

colorat și plin de zgomotul vieții,

într-o frugală secundă-n care

nici nu se știa spusă!

Adoarme-mă, încet,

cu un cântec vechi

despre renunțări și dorințe,

despre un IERI și-un NICĂIERI,

în jurul cărora vârtejul de vulturi beți ai îndrăznelilor

să nu-nsemne NIMIC!

Strigă-mă-n piața imensă a sufletului

vreunui martir crucificat pe-altarul

propriilor neputințe,

obligat să-și zvârle masca eternizării-n

urletele secundelor!

Sărută-mă, ca și cum aș fi pruncul tău,

iar și iar…

până ce luna va deveni soare

iar soarele se va face altceva…

și poate…

Voi visa, neștiut de NIMENI…

Ca nu mă voi fi născut!

3.02.2011

RUGĂCIUNE

VEI FI SURPRINSĂ

Vei fi surprinsă

cât de tăcut pot fi,

cât de calin și ascuțit și acru,

ca un nimeni care a fost totul pentru tine!!!

Vei fi uimită

să vezi cum răsar în spatele tău

și dispar ca o minune banală și redundantă,

un biet ciob de memorie…

Vei fi absolut siderată

să constați

că sunt același

pe un cadran de timp identic…

și că marea va forma aceleași valuri în pieptul meu,

ca atunci când știai

să mă privești,

să mă guști,

să mă miroși,

ca atunci

când erai

EU…

VEI FI SURPRINSĂ

TAC

Îmi vine să tac, îmi vine să pierd,

Îmi vine sa mă joc de-a viaţa un pic

Pentru că mi-am întâlnit dragostea.

Treceam printr-un parc

Şi m-am văzut pe o bancă

EU cu o EA.

Visam că sunt un sărut,

Visam că alunec printre brațele ei ca pe sub un pod

Și mă așterneam, frunză tăcută, pe un limb al fericirii…

Visul se topea încet,

Se lupta cu sine și se tot visa,

Până ce s-a săturat și s-a făcut MINE.

Și eu am văzut-o iar pe EA călcând ușor pe buzele mele cu un sărut…

Din el s-a născut mugur de tăcere…

Zgomotul privirii care nălucea prin sufletul meu…

Mă depărtam încet cu un fior

Şi-n urma mea se năşteau, din paşii târzii,

Lacome căderi de păr mătăsos,

Prăbuşiri de zâmbete fugare la colţuri de fericire.

TAC

ESTE

Este-un drum pentru picioare

și-un drum pentru minte…

Este-o amintire-n care se doare

și-nc-o amintire-n care se tot ard cuvinte…

Este-un timp pentru uitare

și-un timp pentru dureri de semeni,

de nuntire

cu sine și cu ceilalti,

cu lacrimi și cu soare,

cu muți și cu ardoare.

Este un Ce, undeva,

Și mai este-un Cineva de mucava.

Este-o cruce,

pe care scrie

că nimic și nimeni

nu pot întoarce soarele

din drumul său

prin prăpastia de sânge

a sufletului meu!

26.01.2011

ESTE

FUNERAR

Tata a murit de ceva timp în mine și putrezește și-mi macină sufletul.

De ceva vreme nu mai știu să simt.

Ieri am ieșit să-mi iau pâine și-am descoperit că nu mai știam cuvântul ăla stupid.

Femeia care vindea pâine se uita la mine, tâmpă, râdea,

domnule, ce doriti?

și eu nu știam ce să-i spun. Mi-era teamă… Îmi venea pe limbă cuvântul… TATA!

Ningea afară, ningea foarte tare, și mi-era dor să-mi sărut gândul că vreau să sărut pur și simplu… Auzeam în urechi invizibile vocea tatălui meu care-mi urla ca sunt un NIMIC!!!!

MAMA PLÂNGEA… MAMA NU ȘTIA…

Lumea cade și se naște….

Cineva-și dă cu părerea că suntem așa și altcumva!

Cineva se naște dintre picioarele timpului și crede că sângele suferinței sale sunt stele de care poate profita!

E doișpe noaptea?? Nu știam…

Sunt niște steluțe de mucava pe-o față care mă minte că sunt fericit.

Vreau să-mi compun MOARTEA…

AVEȚI CHEIA SOL???

25.01.2011

FUNERAR

LES MOTS…

Cuvintele…

cad ca niște risipite gânduri

în cascade,

pe buze mute,

lacrimi înghețate,

țurțuri de vorbe pe care nu le știm prețui…

Cuvintele…

Corpurile noastre de care ne tot despărțim…

Unde ești???

LES MOTS…

VIS

Am visat că sunt copil…

Am visat că-mi visez sufletul

și că mănânc păr, ochi și gânduri…

Am visat că sunt tu

și cineva a râs…

Eu am știut doar valuri verzi

și ceva minciuni cu râs și chipuri despre care se povestea, cumva…

era un Crăciun…

Globurile zâmbeau…

Ne tot iluzionam ca suntem OAMENI!!

VIS

CEVA

Lumea se-nvârte până ce devine ochi…

și, orb, te oprești în tine

și-ți silabisești geografia unui suflet pe care nu-l mai știi…

E povestea fiecăruia,

E minciuna buzelor pe care tânjești să le săruți!!!

CEVA

ȘTIU CĂ NU VA CONTA ASTA!!!

România este un tărâm al pomenilor de tot felul!!! Ne aruncăm creierele de mucava-n ochiul genial, dincolo de care acel cârmaci național guvernează prin cuvinte goale si insipide!

România este basmul prost al unei domnițe cu păr vopsit și popi glăsuitori, cu Dumnezei pe post de aripi!

România este un imn la care toți elevii râd pentru că nu mai înțeleg nimic din el. Și domnii cu mii de cravate și cămăși de firmă uită, așa, deliberat, să vadă asta.

România e un strigăt, într-o biată trompetă care nu mai sună!!

ROMÂNIA SUNTEM NOI!!!

ȘTIU CĂ NU VA CONTA ASTA!!!

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

13. (FINAL)

Șoseaua-i umedă. Șoseaua-i pustie.

De fapt, circulația-i restricționată. Marcajele sunt șterse de vreme… În mahala nu-i nevoie de marcaje. În lumea asta, părăsită de Dumnezeu, oamenii-și poartă de grijă singuri și-și au propriile legi.

Un baraj de porți cu semne colorate și de oameni în uniformă i-a oprit departe de maldărul fiarelor contorsionate.

Undeva, departe, chiar pe linia orizontului, soarele palid și trist se zbate să sfâșie-ncăpățânarea oarbă a nopții.

Sunt mulți curioși la ora asta matinală. Bariera-i oprește pentru că trebuie să fie ordine.

Nu e deloc neobișnuit, aici, în lumea asta, că sunt atât de mulți. Sunt oameni simpli și trudnici. Aici nu se doarme până târziu pentru că aici, mai mereu, se trage din greu pentru fiecare coajă de pâine.

Acum, drumul spre slujbe și spre marele oraș le este barat pentru o vreme.

Eu zic s-aveți răbdare pentru că drumul o să se deschidă repede!

Dar ce s-a-ntâmplat?

Ei! Un taximetrist…

O rază ascuțită, subțire, aproape nevăzută, străpunge maldărul de fiare contorsionate.

A apărut de niciunde, s-a strecurat fără de veste-n labirintul acela dureros…

Un gând singuratec, depărtat, de ne-nțeles, fâlfâi prin aerul vânăt și rece…

ÎNGERUL!!!

22 decembrie 2010

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

INSTANTANEU POETIC

Mireasa mea, azi, a călcat într-un ciob verde

și nu știu cum, ca printr-o magie,

a dispărut…

În locul ei a răsărit

chipul meu înstrăinat, singur,

bătut de vânt,

sticlos și indiferent.

INSTANTANEU POETIC

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST/DOI – Bătrânul

12.

Secunda următoare-i aduse gust și miros de semințe prăjite, zgomot de dans clasic, emisiunea ei dragă, felul cum se prostea, spărgând frenetic seminţe. Câte-o coajă umedă, pierdută pe buza ei, pe care degetele lui tremurânde o culegeau cu câte-un sărut jucăuș…

O văzu din nou, prinsă-n fanta de lumină, parcă-ncremenită prin gestul matinal cu ceașca de cafea fierbinte, niciodată nu mi-a plăcut cafeaua fierbinte, zăpăcito și cele două tartine pe care ținea mereu să i le aducă-nainte ca el să plece la slujbă.

Îi spuneam mereu, îți spuneam mereu, iubito, să nu te mai trezești așa de dimineață…

Își aminti, brusc, săgetat de-o durere cumplită, mustind a lacrimi amare, de mărul alb al umărului cald, leneș răsărind în dimineața de iarnă, de sub plapumă, crâmpei al trupului ei, prizonier al privirii lui înduioșate.

FIAT LUX! Îi zângâni iarăși în toate cotloanele ființei și simți din nou aceeași frustrantă nevoie de-a o ține mereu, strâns, în brațe-n timp ce silueta ei se estompa ireversibil în aburul sângeriu al ACELUI apus…

A fost ultimul apus. A fost iubire, a fost suferință. Sufletu-i cânta, în surdină, aceste vorbe-n timp ce simțea că plutește, nu știa unde, nu știa cum…

În chiar tresărirea acelei clipe a părăsirii de sine, un gând i se-nșurubă-n creier, sfârâindu-i ca vârful unui fier înroșit pe suprafața translucidă a unui pat de apă… ÎNGERUL…

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST/DOI – Bătrânul

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

11.

Când îl văzu ridicându-se, avu certitudinea unei terori goale de orice conținut perceptibil sau, cât de cât, la marginile înțelegerii omenești.

I se păru că-n fața lui se deșiră un turn alb de carne mai îngrozitor cu cât fața-i rămăsese ca o cârpă mototolită și uzată, pe jos, lângă cartea cea albă.

Femeile continuau să se rotească, tot mai amețitor și tot mai aproape de ochii lui.

Tu nu crezi în Dumnezeu și nu știi iubi, îi răsună iute-n timpanele care parcă-i explodară-năuntru-ntr-un roi de sunete neînțelese și supărătoare.

Vocea, scurgându-se din turnul imens era-n același timp, dangăt de clopot, zăngănit de metale, țiuituri de țevi sparte, scrâșnet de șine răsucite-n măduva spinării.

În minte, paradoxal, simți gustul și mirosul arhicunoscut al prafului străzii copilăriei și-a adolescenței sale. Lumea i se răsuci-năuntru și-un nimb nefiresc de-apăsător și liniștitor, în același timp, i se scurse, cald, pe tâmple.

O văzu, fără să-nțeleagă de ce și cum, la capătul aceluiași tunel negru. Era doar o fantă de lumină, probabil o singură ușă deschisă. Lumina îi scălda chipul, ochii nefiresc de limpezi, care-l țintuiau.

Zâmbetul tău mă doare, iubito! De ce mă doare așa?

Avea-n măruntaiele sufletului certitudinea că toate cuvintele ei, mari sau neînsemnate, sunt pe veci pierdute-n întunericul acela.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

RUGĂ

Nu mă lăsa, te rog, să mă uit

în iureșul ăsta de vorbe, gemete și lacrimi!

Dă-mi tăria să mă repet

în fiecare secundă

care-și scrie istoria

pe liniile palmelor mele!

Fă-mă vameș ochilor acestora înalți,

care răzbesc prin crengi și prin frunze

spre lumina destinului!

Aleargă-mă bezmetic

pe spinarea lucie

a unui crâmpei de fericire,

până ce, năuc de mine însumi,

să mă trezesc iar

în cristelnița de argint,

gol, ud, înlăcrimat,

izbit de un alt nume,

înfășat în alte speranțe…

RUGĂ

GÂND

În timp ce zeci de mii de mașini se târăsc precum râmele pe una dintre cele mai circulate șosele ale României, un președinte se ridică la cer într-o teofanie care-nseamnă, mai degrabă, o ridicolă joacă de-a popa prostul!!!

În același timp, pe sticla nu știu cărei televiziuni, un partinic al Domniei Sale spune că mulțimea mașinilor înghesuite pe șoseaua cu pricina este semn de prosperitate, nu de criză. Domnia sa uită că jumătate dintre mașinile respective, hălăduitoare pe asfaltul drumeagului cu pricina, sunt bucureștene, una dintre cele mai prospere localități ale României!

Cozile sunt magma cerebrală a românului de rând, cozile sunt imnul de stat al României. Ne-nghesuim în orice minim colțișor al unei țări peste care zboară un președinte zvârlitor, mai deunăzi, de pilule de trăit bine. Pendulăm permanent între creierele BMW-izate și complexul unui Ceaușescu revolut!!! Asta suntem, în timp ce tinerii de valoare se gândesc tot mai des la pasul dincolo de granițe, aceleași de 20 de ani. Sunt cozi la care stai fără să vrei – precum aceea de la poalele munților mioritici – sau cozi la care stăm din tânjirea de-a sta. Avem, implantată-n creiere dorința de-a ne bucura de voluptatea statului la coadă. Este foarte ușor, în România, să formăm cozi, orice-ar fi ele și oricum ar fi. În același timp, evanescența prezidențială este totală. Vorbim, scriem dar, în același timp, alunecăm, ireversibil, pe o pantă a nimicniciei umane!!!

Am mai scris și, poate, voi mai scrie, inutil și nevăzut. Acesta-i labirintul dincolo de care nu există lumini sau umbre. Nu e decât uitare…

GÂND

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

9.

Camera imensă era cu desăvârșire pustie și foarte rece, excepție făcând o masă nespus de lungă și de subțire. La cele două capete, zări două siluete.

Lumina reușea să scalde numai masa. Siluetele erau aproape-n totalitate-nghițite de bezna casei.

Apoi, brusc, una dintre ele izbucni iarăși într-un râs isteric, nestăpânit.

L-ai văzut? auzi o voce. I se păru și vocea straniu de cunoscută, de parcă s-ar fi auzit în miezul sufletului său.

E foarte amuzant, i se răspunse. Era o voce feminină, ca de femeie-n jur de 30, 35 de ani. Constată, contrariat, că femeia părea să vorbească singură. Voceea aceea se tot auzea, țesând absurd, covorul unui dialog închipuit, de fapt, un monolog stupid.

L-ai așteptat?

L-am așteptat dintotdeauna. Știam, de fapt eram sigură că are să vină.

Și-acum ce-ai să faci?

Nimic. Voi vedea ce-a mai rămas din el, din sufletul lui. Voi vedea dacă merită osteneala.

Ești sigură că n-ai să suferi iarăși?

Dacă mă va dezamăgi? Asta mă-ntrebi? Îl voi lăsa atunci să plece. Îl voi lăsa să meargă mai departe. Știi?

Eu cred că jocul ăsta trebuie-ncheiat. Tainul meu a ajuns pe sfârșite.

Abia atunci realiză că femeile azvârleau, una către cealaltă, niște cartoane destul de mari. Părea că sunt cărți de joc. Pe urmă-i zbârnâi prelung, în miezul auzului, un țiuit prelung, ca de sticlă zgâriată. O văzu pe una dintre ele ridicându-și cartea deasupra capului și izbind-o puternic de tăblia mesei. În mod curios și-ngrozitor, în același timp, cartea se transformă-n cioburi multicolore care se-mprăștiară-n toate părțile. Cealaltă izbucni-n același râs sardonic și-și trânti, la rându-i cartea de masă. Același dans haotic, răsunător, al cioburilor, îi înfipse-n creier o spaimă pe care nu și-o mai putu controla. Încercă, terifiat, să găsească o ieșire. Văzu gura-ntunecată a tunelului și-așteptă cu o ușurare pe care-o simți dureros în coșul pieptului, să-l soarbă, să-l piardă odată din coșmarul care nu mai înceta…

Întuneric…

Beznă…

Nimic… Era și nu era. Respira și nu se putea mișca pentru că-n jurul lui nu simțea, nu sesiza absolut NIMIC.

Strigă… un vaier ca de copil speriat… Auzi din nou râsul, acompaniat de miorlăitul care-acum i se păru ca un scârțâit contorsionat  de cadavru, izbucnit din hăul unui mormânt proaspăt răscolit…

Și, deodată-n mijlocul iadului care se-nfășurase, lințoliu sufocant, doborâtor, jur-împrejurul ființei sale, îi năvăli alb, aproape scheletic, chipul bătrânului.

Fața-i părea, toată, o nefiresc de albă lumină ce-i aminti de nopțile de vară cu lună plină. Zâmbetul bătrânului, larg, nefiresc de senin și de cald, îl izbi neașteptat în moalele capului. Totul în jur se nărui, fără ca el să se poată opune…

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

LUMEA

Lumea-i ca un balon de săpun, solitar plutitor multicolor peste neantul din spatele ochilor noștri.

Fiecare este copleșit de-ncântarea irezistibilă de-a se juca mereu cu el, în iluzia nesfârșită că-l poate stăpâni printr-o satisfacție ludică în care, până la urmă, plutește nestingherit EGO-ul fiecăruia.

Deci?

Ne jucăm, pulsăm de plăcerea de-a sufla ușor în balonașul de săpun. Nu știm că, de fapt, îl ținem într-un echilibru instabil, preț de câteva clipe (ani, de fapt), plutitor mirific de curcubeie amețitoare, în podul palmei. Îl împingem cu buricele degetelor, ignorând cu desăvârșire perisabilitatea perfectă a clipei de dincolo de noi, a momentului din spatele peretelui fragil, făcut din apă și săpun.

Se pare că frumusețea are două atribute esențiale:

  1. Este ZDROBITOARE, COPLEȘITOARE.
  2. Este TRECĂTOARE, EVANESCENTĂ.

Sunt două realități care se bat cap în cap. Cred, cu tărie, că-n jurul nostru, totul este dihotomic. Asta am fost învățați de mici, în lumea basmelor copilăriei noastre.

Și totuși…

Rămânem, mereu, niște Don Quijote-n lumea dorințelor noastre, adeseori jalnic de inutile și deșarte. Lumea se rostogolește, cuminte și tăcută, prin aerul efervescent al gândurilor omului de mărire personală și balonașul se tot rostogolește, multicolor, prin aerul saturat de patimi, bucurii trecătoare, suferințe acute, priviri, zâmbete și strâmbături.

Și pământul tace, MEREU, preț de-o clipă, atât cât măsoară viața noastră. Îl ignorăm, ahtiați după dansul de valeriană al culorilor de apă și săpun, din fața noastră.

Vine, apoi, un moment când devenim noi înșine pământ.

Balonul nu rămâne SINGUR, rămâne SUFICIENT SIEȘI…

LUMEA

ARS POETICA

Poezia asta alunecă sub limbă,

tămăduitor de simplă,

și-nflorește mlădițe de cuvinte de-un verde crud,

care străpung ochii,

ies prin timpane,

alunecă-n jurul carotidei,

colorează verde sângele,

mustește-n mușchi și țesuturi,

metafore, plăsmuiri și suferință…

Poezia asta are trunchi de veselă rostire

și ramuri fragede care se numesc:

mâini, degete, picioare, gât.

Poezia asta se arcuieste-n văzul tuturor,

bacantă instabilă, iluzorie,

dar solară și blândă reverie

pe sub arcul de triumf al bucuriilor fiecăruia.

Poezia asta nu sunt eu,

e, de fapt, nevoia de-a fi eu,

nevoia de-a călători peste mine,

avion de carne și dorințe,

ploaie cuminte peste ochii care-au văzut

ca să nu vadă,

peste gura care-a vorbit

ca să nu rostească.

Poezia asta

e tremurul timpului

pe umărul lui Dumnezeu.

Poezia asta este, de fapt…

NEANTUL…

22 decembrie 2010

ARS POETICA

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

8.

În juru-i dăinuia o tăcere mormântală. Vru să sune, dar nu găsi vreun buton de sonerie. Încercă să bată, însă observă, aproape imediat, că ușa era întredeschisă. Auzi, dinăuntru, un miorlăit prelung și ascuțit care-i îngheță inima-n piept. Lumea se rostogoli deodată la picioarele lui și se risipi-n țăndări care i se-nfipseră, dureros, în tot trupul.

În ciuda aerului amenințător de dincolo, se hotărî să intre. Trebuia să fie cineva, trebuia să-ntrebe, să afle, să i se spună măcar unde rătăcise ca să poată găsi drumul înapoi, către mașină.

La intrare, se deschidea un hol imens, parcă nesfârșit. Desluși, prin semiobscuritatea care dăinuia în jurul lui, două șiruri lungi de uși înalte și negre, de-o parte și de cealaltă a holului. Se repezi la prima ușă, cea mai apropiată de el, și-o deschise. Nu găsi nimic. Era din ce în ce mai întuneric, poate se lăsa noaptea. Se rostogoli vizavi, la cealaltă ușă. Dincolo, aceeași bizară pustietate, smolită și continuă. Peste tot, se simțea din ce în ce mai absurd și mai disperat, încrâncenat în deschiderea nesfârșită a unor uși, dincolo de care se izbea de aceeași beznă goală, neutră, fără sens.

Holul nu se mai sfârșea, ușile erau nenumărate. Se pomeni copleșit de-o tristețe adâncă și strivitoare. Fără să vrea, începu să plângă. Lacrimi mari, fierbinți, începură să-i brăzdeze obrajii. Cu cât plânsul devenea mai gălăgios, cu atât constata că-n interiorul lui se lăsa o liniște din ce în ce mai binefăcătoare, așa că se lăsă-n voia plânsului, dincolo de care, însă, auzi, ca de la mare depărtare, un râs.

Un glas de femeie? Posibil.

Se opri, înfrigurat și-ncremenit, cu mâna pe clanța unei uși… A nu știu câta… Râsul se-auzi din nou, mai clar, netulburat, de data asta, de plânsul lui hohotitor.

Se-ndreptă, mai întâi șovăitor, apoi din ce în ce mai energic, spre sursa zgomotului. Întrezări o lumină albă, tare, ce spânzura din tavan, căscând o cameră ce răsări ca o cascadă, chiar din miezul holului cu uși.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

7.

Mergeau de ceva timp, simțea deja asta-n tălpile picioarelor. Îi trecu prin cap, o clipă, că s-ar putea rătăci dar, imediat, gândul acesta-i flutură departe, ca o pasăre speriată.

Cu siguranță, bătrânul știa bine locurile și unde trebuie s-ajungă. Ciudat era că, de când o luaseră la picior, preotul nu-i mai adresase o vorbuliță. Se tot căznea să-l ajungă din urmă și, cu toată diferența vizibilă, de vârstă, între ei, bătrânul părea mult mai sprinten și mai vioi.

Parcă se se lipise, se coagulase-n cenușiul rece și mohorât din jur și tot sorbea din el ca dintr-o sevă care-l împingea mereu înainte.

Se tot căznea să țină pasul cu el, ba chiar încercă s-alerge dar era-n zadar. Mai realiză, în plus, că și pisica parcă intrase-n pământ. Mai avea încă pe retină căutătura ei sfredelitoare. Se gândi-nfiorat că ochii ei rotunzi ar fi putut trece ușor ca niște ochi de om, dacă n-ar fi fost sângele-acela care-i infecta.

Începu să gâfâie, nu-i mai ajungea aerul și bătrânul se-ndepărta din ce în ce mai tare. Vru să-l strige dar, în mod inexplicabil, constată că, din nou, cuvintele-i pieriseră iar, din gâtlej, nu răsărea decât un hârâit ca de muribund. Privi tot mai disperat la silueta aceea tot mai neclară-n fața lui.

Norii groși, alb-cenușii, se prăvăliseră deodată din înalt, apăsând strivitor, cu masa lor imensă, pământul. Îi simțea-n creștet, pe umeri și vedea că-l împiedică din ce în ce mai mult să-nainteze.

Impresia de pustietate dezolantă îi devenise de nesuportat. Văzuse că bătrânul oprise-ntr-o pustietate de fapt. Nu mai exista nici urmă din cartierul mărginaș către care se-ndreptaseră prima oară.

O durere cumplită-l săgetă dintr-o dată în tot trupul. În același timp, observă cu stupoare că silueta bătrânului dispăruse cu totul în ceața lăptoasă din jur.

Răsări, însă, ca din rărunchii pământului, cotoiul nesuferit care-și lipi iarăși, dureros, privirea de om asupra lui.

I se părea ciudat de familiară, ca și cum o mai întâlnise de nenumărate ori în viața lui.

Îi răsări-n suflet o neostoită nevoie de-a ȘTI și hălădui o vreme fără să știe de ce, unde și cum, după țopăiala ei neîncetată.

La un moment dat, zări prin ceața groasă care năvălise pe neașteptate peste el, muchia unei case. Părea o locuință modestă dar nu sărăcăcioasă. Se apropie cu băgare de seamă.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

ZÂNA

S-a așezat la coadă. Nu știa de ce… I-a spus vecina de jos… Știi??? Se dă ceva… Ce?? Nu mai conta răspunsul. S-a așezat…  Era frig, foarte frig… și-a pus două perechi de ciorapi croșetați chiar de ea pentru nepoată… E plecată. I se părea bucuroasă, că-mi croșetezi, mătușă!

Nepoata a plecat departe… Nu crede ca mai ține minte, mătușă! Nici nu mai știe-n ce parte a lumii s-a dus fata asta! ȘTIE DOAR CĂ E FERICITĂ. Toată lumea spune că e fericită. Oare ce înseamnă să fii fericit undeva, departe de ai tăi??? Poate că e mai bineee!!!

Acum i-e frig în șoșonii ei de bătrână, poate-s prea bătrână pentru anii ăștia pe care nu-i mai înțeleg! În jurul ei oamenii tremură la gândul că vor primi CEVA. Se vorbește la coadă. La coadă se vorbesc vrute și nevrute și mai ales despre președinte. Toți l-au votat cu  drag pentru că le-a spus că vor trăi BINE. Ea nu știe pentru că și ea l-a votat pentru că vecina de jos i-a spus că e mai bine așa să fie bine dar se pare că n-a fost bine.

Ea stă la coadă și simte cerul prea rece peste spate. Ți-e frig?? Nu știe. Frigul e o stare ciudată. Important e că are un sens. E la coadă. Are un sens…

ZÂNA

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

6.

Voi coborî acum. Am niște treabă, într-o casă, cu un bărbat, crezând ca iubește de ceva timp, dar străin de poveștile sufletului. Vreau să-i spun o poveste.”

Nu vorbise cu nicio ocazie atât de mult de când îl luase în mașină.

Cine ești, dumneata?

EU?! se miră grozav străinul

Da.

Eu sunt preot, domnule!

Preot? Dar nu sunteți în haine de preot.

Vocea, brusc autoritară, aproape-i impuse un respect glacial, care-l paralizase și pe el.

Am ceva de făcut pe-aici și mă vei ajuta ACUM să-mi duc treaba la bun sfârșit. Oricum, taxiul dumitale a fost providențial, altfel n-aș fi avut cum s-ajung aici, în Pisc, atât de repede. Ai o mașină grozavă, domnule!

Vă mulțumesc, părinte!

Nu ai pentru ce. Asta-i realitatea. Acum voi coborî și te voi ruga să mă-nsoțești.

Pisica era tot acolo, cu ochii ei roșii, lipiți de geam.

Și cu pisica asta cum facem?

Să n-ai nicio grija. Ne va urma fara-ndoiala. Are nevoie de hrană, ca orice pisică și DUMNEATA i-o vei da.

Șoferul nu protestă defel. Se simțea de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru de pe pământ ca pisica aceea de nea să-l urmeze și s-aștepte ca EL s-o hrănească. Oricum, bătrânul arăta ceva mai bine în lumina cenușie de-afară iar ploaia se oprise.

Înainte să-l urmeze pe preot, se-asigură că mașina e-ncuiată bine. După episodul cu țiganca și câinii nu avea niciun chef să se trezească, la-ntoarcere, cu mașina distrusă sau chiar furată.

Și cât stăm în casa aia, părinte?

Nici mult, nici puțin… Dumneata vei socoti, în suflet, timpul dumitale, eu mi-l voi socoti pe-al meu.

Se opri, intrigat, dar bătrânu-i zâmbi și-l împinse, cu un gest blând, înainte.

Văzu, în față, pisica țopăind ca un arlechin dezarticulat.

Cenușiul strivitor răbufnea de peste tot, ca un abur înecăcios.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

5.

Privi-n oglindă și constată, stupefiat, că ochii albaștri ai bătrânului lunecaseră-n orbitele, devenite brusc asemenea unor cupole smolite. Obrajii-i căzuseră nefiresc spre marginile maxilarelor, oasele pomeților-i ieșiseră-n evidență, bărbia se-ascuțise, nasul era parcă o stinghie strâmbă de lemn, se pleșuvise și buzele-i fuseseră sorbite, neașteptat, înăuntrul gurii. Oare ce-a fost cu drumul ăsta? Vru să-l întrebe dar, din nou, cuvintele i se uscaseră-n gâtlej și parcă-l zgâriau și nu vroiau să iasă. Bătrânul nu schița niciun gest, fața-i era-ncremenită, trupul tot zăcea ca-ntr-o stare de prostrație.

Încercă să iasă, să scape de impresia asta de coșmar viu care-i luneca încontinuu ca un roi de gândaci, sâcâitor, pe tot trupul dar portiera nu se deschidea, ceva o blocase, ceva, cineva nu-l lăsa să iasă de-AICI.

Încercă să privească prin parbriz DINCOLO și i se păru că-n mijlocul drumului pietruit zace așa, ceva, ca o mogâldeață de tăciune. Se aplecă mai mult peste volan ca să deslușească. I se păru apoi că e un câine dar era prea mică pentru așa ceva. Apoi văzu că ghemotocul  începe să se miște, întâi anevoie, pe urmă din ce în ce mai vioi până se desfăcu de tot…

O PISICĂ…

O PISICĂ NEOBIȘNUIT DE ALBĂ…

Adevăr grăiești, călătorule!

Abia acum își dădu seama că gândurile lui, ori prinseseră trup de cuvânt, ori fuseseră FURATE, prin nu știu ce tertip, de bătrânul ce zăcea pe bancheta din spate. Numai că vocea-i devenise ciudat de cavernoasă și străină. Problema era că bătrânul nu se mișcase deloc, numai vorbele se rostogoliseră-n aerul fierbinte al mașinii.

Ce-i  cu pisica asta în mijlocul drumului?

Știi doar că mahalalele sunt pline de felurite jivine de prin curțile oamenilor. Dar ia aminte! PISICA ASTA-I ALTCEVA!

Stătuse-ntors către craniul vorbitor. De fapt, stătuse-nțepenit de groază (deja-l durea gâtul), văzând cum fața descărnată a bătrânului nu schițează nimic. I se păruse numai că mintea aceea ascunsă-și vărsase gândurile DIRECT în mintea lui și că nici el nu vorbise în realitate. Ceva nu-l lăsă să se-ntoarcă, să-și potolească-ntr-un fel junghiul din ce în ce mai ascuțit din ceafă.

Când, în sfârșit, reuși să se răsucească iar într-o poziție firească-ngheță pur și simplu. Văzuse pisica, deja cocoțată pe capotă și niște ochi neobișnuit de mari și de ROȘII, lipiți de geamul parbrizului. Făcu semne-amenințătoare și disperate cu mâna, ca animalul să plece de pe mașină dar nu reuși nimic. Pisica nu putea fi speriată așa.

Las-o! auzi din spate. Vei înțelege puțin mai încolo. Și ochii ciudați ai pisicii îl sfredeleau continuu, sângerii, prin sticla parbrizului, neîncetat, istovitor.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

4.

Bătăile zdravene-n tabla mașinii încremeniră din nou, ca prin minune, totul. Se-ntoarse și-l izbiră ochii albaștri ai bătrânului. Începuse, din senin, o ploaie mocănească, sâcâitoare dar, printre picurii de pe geam, albastrul acela intens părea neîntinat.

Te rog! E frig și plouă.

Deschise portiera, cu scuze jenate și recunoscătoare.

Ați apărut la țanc. Mă tot sâcâia o magraoancă și nu puteam, neam, să scap de ea.

Îl văzu zâmbind așa, oarecum compătimitor, și privirile albastre se prelinseră din nou, ca un ulei cald, îi inundară sufletul. Se trezi, mulțumindu-i bătrânului, rostogolind cuvinte multe și stinghere și bătrânul cu un nu trebuie să vorbești atât de mult pentru că eu n-am văzut nicio femeie când am venit. Poate plecase deja, la care taximetristul învârti cheia-n contact cu o mirare strivitoare care-i paraliză orice-ncercare de replică.

Unde mergem acum? se pomeni întrebând, în timp ce-n mintea lui răsunau încă plânsetele de copil ale câinilor.

Tot înainte, auzi răspunsul blând al bătrânului. Piciorul lui înfundă iar pedala de accelerație, fără voia lui.

Părăsim mahalaua? îl întrebă pe bătrân.

Nu e mult și răspunsul i se-nfipse, brusc supărător, în ceafă, fără să-nțeleagă de ce.

Copacii scheletici se tot răscoleau pe-afară, lunecând din ce în ce mai repede dincolo de sticla parbrizului

Își simțea din nou degetele, dureros încleștate pe colacul volanului, aceeași senzație-absurdă ca la-nceput și-un abur cald, parcă tot mai cald, învăluindu-i ceafa și creștetul capului. Ar fi vrut să strige, să se-oprească, să-nceteze goana asta nebună dar o neputință stranie-i paralizase mâinile și picioarele-n această postură. Fuga dureroasă a mașinii, prin tunelul pustiu al cartierului mărginaș, tot continua și-o frică de neoprit începuse să-i prindă ca-n niște chingi zdrobitoare tot trupul.

STOP și, brusc, se lovi cu pieptul de volan, proiectat în față de-o frână neașteptată. Cine oprise mașina așa și cum? Doar EL ERA ȘOFERUL.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST DOI – BĂTRÂNUL / 3

Hei, domnișorule! Hei!

Se trezi scuturat și la propriu și la figurat de-o mână fermă și de-o voce guturală.

O țigancă bine-nfofolită-n multicolorul port strămoșesc, plină de zdrăngănele care mai de care mai fățoase, peste frunte, la gât, la-ncheieturile mâinilor, la glezne.

Ce cauți? Ce vrei? se pomeni întrebând și mirându-se că unei asemenea arătări i se permisese să intre în spațiul Piscului.

Am venit să-ți gâcesc, măi, conișorule! Hai la baba să-ți gâcească!

Dar nu vroia să-i ghicească, nu i-au plăcut niciodată superstițiile, oamenii stranii care umblă cu vrăji, care ți se bagă pe sub piele doar să obțină un ceva cât de mic din asta. Și femeia cu fuste multicolore și brățări nenumărate i se tot vâra-n suflet și-ncepuse să i-l răsucească deja cu ghicitul ei ca o litanie.

Nu mai scăpa de ea. Se scotoci prin buzunare după ceva bănuți. Văzu că-n spatele femeii răsăriseră vreo trei, patru javre jerpelite care-ncepură să mârâie amenințător către el. Unul dintre câini, mai mare decât ceilalți, negru ca tăciunele, chiar își dezvelise niște colți neobișnuit de albi și de lungi. Corul vorbelor nesfârșite-ale femeii care-ntindea spre el palme bătătorite și mizere și-al mârâiturilor câinilor se-ntețea. Privi cu groază în lungul străzii și nu observă nici țipenie. Totul părea-ncremenit într-o tăcere și-o pustietate de care nu-și mai amintea prin zona asta, oricum ciudată, a orașului.

De obicei, cartierele mărginașe mustesc de-o mulțime pestriță, multicoloră și gălăgioasă. Ele palpită și respiră neîncetat, ziua și noaptea. Dar acum avea impresia că zace-ntr-un mormânt și se gândi că singura scăpare-n condițiile în care bătrânul întârzia atât de mult, era să intre-n mașină.

Deschise portiera dar mâna jerpelită a muierii se-nțepeni pe ea.

Gâcesc? Gâcesc? Gâcesc? și-i tot vedea fața apropiindu-se cu zbârcituri tot mai adânci, mai întunecate, gata să-l înghită-n hăul lor amenințător.

NUUU!!!! se pomeni aproape țipând.

Nu-ți vreau VIITORUL,conașule!

Reuși cu greu să descleșteze ghearele de pe tabla mașinii și, când reuși, cu mare caznă, să intre și să-nchidă ușa, auzi ca prin vis, iar, tonul amenințător al femeii:

O să-ți ieu VIITORUL, conașule! O să ți-l fur și-o să te las în întunericul iadului, conașule! și-n același timp, terifiat, simți de la tâmple până-n rărunchii creierilor, țipete ascuțite de copil.

Se uită, îngrozit, pe geamul mașinii și-ncremeni, constatând că acei câini încetaseră să latre și-acum plângeau sfâșietor ca niște sugari, plângeau cu lacrimi mari care li se scurgeau pe bot în timp ce tânjetul amenințător al bătrânei se lățea din ce în ce peste parbrizul lui.

AJUTOOORRR!!! se pomeni văicărindu-se, știind, de altfel, că-n pustietatea din jur n-avea cum să-l audă NIMENI.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST DOI – BĂTRÂNUL / 3

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

2.

Am ajuns

Și el constată, cu uimire, că piciorul său părăsise – nu știe de când – pedala accelerației, că degetele-i tremurau spasmodic pe colacul volanului, aproape albite de strânsoare.

Rămâi aici! Mai am nevoie de tine. Plata nu-i  nicio problemă.

Văzu, prin oglindă, pentru prima oară, un zâmbet neobișnuit de cald și de luminos, care-i inundă tot trupul cu o inexplicabilă candoare. Îi amintea de zâmbetul mamei copilăriei lui, de căldura brațelor ei albe și subțiri.

Pocnetul portierei și zgomotul pașilor bătrânului, dincolo de spațiul mașinii, îl smulseră din această visare.

Își amintește foarte clar totul: prima impresie despre client, ochii foarte mari și nespus de-albaștri, vocea lui poruncitoare, blocajul, accelerația, viteza, neobișnuita detașare de tot ceea ce se-ntâmpla.

Se află aici. Privește în jur. Este în Pisc. Deschide portiera. Trebuie neapărat să se dezmorțească, să se rupă de starea ciudată care l-a stăpânit tot drumul. Nu-și poate explica deloc ce l-a apucat, de ce-a condus în halul ăla ca un nebun. Poate m-a deochiat, se pomeni gândind și-l pufni râsul la absurditatea acestei idei. Își aminti aproape instantaneu tăria privirii aceleia albastre și simți ca un leșin în stomac. Își scutură întreg corpul cu un fior de nestăpânit și se-ntoarse fără să vrea spre timpul îndepărtat al copilăriei. Doar atunci simțise efectele deochiului. Se pare că fusese un băiețel tare drăguț, de aceea toate cunoscutele mamei sale nu mai pridideau să-l bombardeze cu priviri galeșe, chiorâșe, insistente sau alunecoase, căprii, albastre, verzui, încercănate sau doar obosite, care-i prăvăleau o greață imensă-n stomac, palpitații cardiace, o neostoită sfârșeală a trupului și valuri de transpirație pe chip. Evident că numai mama-i era salvarea în asemenea momente de grea cumpănă a copilăriei sale.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

1.

De cum s-a urcat, a simțit ceva straniu în ceafă, ca un curent de aer călduț care-i amintea diminețile de primăvară, cu soare leneș și crud, cu frunze-abia ivite și de iarnă arsă prin grădini.

A privit, în treacăt, oglinda retrovizoare și-a văzut. În suflet și pe epiderma sa a coborât un fior inexplicabil de liniștitor. Un bătrân, un biet bătrân, un bătrân ca toți bătrânii…

Doriți?

Vă rog să mă duceți până-n Pisc.

În Pisc???

Totuși a pornit, cam fără chef, e drept… Știa foarte bine mahalaua unde mai toți taximetriștii intrau c-o strângere de inimă. Era, de fapt, un loc de evitat, un fel de lume pe dos, unde mergeai doar de câteva ori pe an, doar forțat de-mprejurări, un loc tabu pentru ceilalți, al unei comunități, cu legile ei, cu omenia ei, cu spaimele și urile ei.

Toți spun că-i o altă lume, de fapt, nu că e neapărat periculos să pui piciorul acolo, un tărâm cu un alt cod al viețuirii pe care nu oricine îl poate înțelege.

El, ca taximetrist cu destulă vechime, se gândi c-a fost pe-acolo de-atâtea ori, câte degete avea la o mână și s-a mirat.

Nu te teme, băiete! Lumea de-acolo nu-i vreun hău, nici vreun monstru care să pună capăt vieții tale nefericite.

Cuvintele bătrânului, izbucnite-n tăcerea mașinii, la-nceput îl derutară, apoi îl înfuriară. Avu impulsul să-l dea jos din mașină, apoi să-i azvârle cuvinte grele dar, în mod inexplicabil, ceva l-a oprit de fiecare dată și, de câte ori privea prin oglinda retrovizoare, ochii mari și neobișnuit de albaștri ai bătrânului îl țintuiau într-un fel de convalescență a simțurilor pe care n-o pricepea.

Prea mari și prea albaștri pentru un bătrân, se pomeni cu-acest gând în miezul minții-n timp ce piciorul apăsa accelerația și mâinile nu se mai puteau desprinde nicicum de cercul cald al volanului.

Știa că viteza mașinii depășește din ce în ce mai mult limita admisă dar nu-și dezlipea piciorul de pedala accelerației și, de câte ori se uita în oglinda retrovizoare, întâlnea aceeași privire de-un albastru limpede care-i injecta o liniște neștiută și adormitoare în minte.

Știa, în sinea lui, că viteza asta nu era deloc în regulă. Tăcerea din interiorul mașinii era aproape strivitoare. El însuși simțea că nu-și putea descleșta nici gura, nici piciorul de pe accelerație. Albastrul acela nefiresc și insinuant îi tot aluneca în creier prin oglinda retrovizoare, care i se părea tot mai mare, gata să cuprindă întreg parbrizul…

Gata!!! Aici e.

Sunetul poruncitor al vocii bătrâne țintui totul locului… și timp și loc și mașină…

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / DOI – Bătrânul

BASMUL CU LUMINĂ ȘI CEVA HRISTOS LA CONSERVĂ

Suntem într-o țară fără busolă, unde creierele înfloresc veșnic pline de euro și de gânduri bune, edenice, nesfârșite, dorințe și idioate lingușeli…. Madame care vorbesc fără cap și cuvinte fără noimă.

Nu poti lua lumină decât de la Hristos!!!! Nu iei lumină de la cineva care se leagă ombilical de inocența intelectuală a unor oameni pentru care, undeva, România, este placa turnantă a intereselor personale. Știu că scriu aiurea, dar asta e!!!!

Să trăiască Oltean, să trăiască Roberta, să trăiască impotența intelectuală în țara asta, de unde se pleacă în draci și nimeni nu vede nimic!!!

Dacă vreți să facem floricele de porumb, luați vorbe de politicieni!!!! Este simplu!!! În țara țațelor lumea are ciorapi necârpiți!!!! Ne lăudăm ca idioții cu tichie de mărgăritar… Totul e să avem cât mai multe talk-show-uri!!! Trăiască PARTIDUL, POPORUL ȘI CHELIA NAȚIONALĂ!!! Suntem perfecți, suntem neica nimeni, PARADISUL FĂRĂ MERE DAR CU ELENE LA KILOGRAM!!!!

BASMUL CU LUMINĂ ȘI CEVA HRISTOS LA CONSERVĂ

ȚARA UNDE IVAN TURBINCĂ SE CHINUIA SA ÎNVEȚE WINDOWS…

Eu sunt profesor. Și ce dacă??

Eu sunt medic. Și ce dacă??

Eu sunt funcționar. Și ce dacă??

Eu sunt… Și ce dacă??

Suntem într-o țară în care nu mai există Parlament, Guvern, Justiție… Un ghiveci care poartă numele ctitorului național!!!

Pe netezimea craniană a dânsului alunecă, la fel ca pe-un tobogan antediluvian, toate dorințele și nevoile prostimii.

România a devenit un WC pentru o UE care nu știe decât să apese un buton!!! Se pare că butonul este meningele bolnav al nevoii de SINE…

Există lupta între bugetari si particulari. Divide et impera. Se pare că suntem un teritoriu menit colonizării. Să fim cât mai proști și cât mai umili.

Lumea ne vrea proști și, culmea, ne-am votat un președinte care urăște filosofii și-și dorește cu ardoare instalatori, tinichigii și moașe comunale!!!

Ar fi de moșit în țara asta, dar, de vreme ce nu mai exista locuri de slobozit copii, nu ne rămâne decât să visăm ca un Don Quijote absurd!

Sa-mi fie iertat, pot fi ataraxic (ATARAXIE – modalitate de valorizare a lumii de la distanța contemplării detașate si senine), dar nu pot fi potcovar!!!

E o logică absolut stupidă, o logică superbă care ne-a adus aici, în măsura în care să ne exersăm patinajul excepțional și fals pe chelia nesfârșită a ctitorului stupizeniei noastre.

SOMNUL RAȚIUNII NAȘTE MONȘTRI!

Cine-a spus asta?

Goya?

Care Goya??

Cine e ăla??

ȚARA UNDE IVAN TURBINCĂ SE CHINUIA SA ÎNVEȚE WINDOWS…

UN VULTUR

Un vultur flutură prin cer,

un cer plin de oțel

și stinse zâmbete amare,

un vultur flutură prin el,

se opintește încă să mai zboare.

Un vultur lunecă prin el,

prin măruntaie line de albastru

și el și tot mereu tot el

se lacrimă să-ntunece sihastru.

Un vultur se amestecă prin voi,

cândva, cumva,

sau nu stiu prin tot cine

Și el cu aripi zdrențuite

și umile

încearcă exercițiul de oțel…

un vultur…

e nimic…

este efeb…

sau poate exercițiu de uitare blândă,

o pasăre oricare,

peste cer,

ca peste-o rană blândă și plăpândă.

UN VULTUR

ADRESARE DIRECTĂ

ȘTII CĂ TRĂIEȘTI PRIN CUPA DE VISE A ALTCUIVA???? EȘTI PUR ȘI SIMPLU LICOAREA PE CARE-O BEA ALTCINEVA!!!! MINUTELE VIEȚII TALE SUNT TRĂITE, NU LE TRĂIEȘTI!!

ADRESARE DIRECTĂ

SUNTEM

Suntem într-o țară în care dl. Mircea Badea se erijează în postura de critic literar. Dânsul, de la înălțimea ironiei Domniei-Sale, are calibrul verdictelor unui intelect superior râmelor care suntem noi, ăștia, care mai și vehiculăm literatura…

Dânsul știe LITERATURA, dânsul spune că Păunescu este un poet uriaș…

Vreau să-mi amintesc întrucâtva că Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu m-au învățat literatură degeaba… și chiar nu vreau asta…

România se vinde pe pâine cu pixeli suculenți. Cândva, cineva, răcnea CEAUȘESCU ȘI POPORUL… eu eram un biet licean… citeam pe ascuns Thomas Hardy și Flaubert… Astăzi suntem condamnați să ascultăm un individ care se erijează în postura de critic literar… Lumea ne râde în față… Lătrăm cuvinte fără noimă…

Suntem români…

Undeva, pe un soare bolnav, rânjește un clovn știrb…

Suntem români…

Ce suntem???

7 noiembrie 2010

SUNTEM

PATIMA ENCOMIASTICII

Suntem bolnavi de patima ENCOMIASTICII.

A MURIT UN POET! A murit înc-o piesă dintr-un puzzle care-ncet, încet se descompune iremediabil, GEOGRAFIA MOZAICATĂ A CULTURII ROMÂNE. De aici, însă, până la a-l considera mai mare decât Eminescu și cel mai mare poet al literaturii române, mi se pare o exagerare funestă pentru spiritul nostru și pentru venele puternice ale poeziei românești (vorbesc despre triada unică a modernismului interbelic, ARGHEZI-BLAGA-BARBU). Unde mai este Nichita Stănescu, atunci???

Suntem bolnavi de ode și imnuri, suntem bolnavi de obezitatea bombasticii, suntem, de fapt, niște pigmei ai propriilor frustrări. Ne forțăm să evadăm deasupra firescului, de fiecare dată când o piesă din puzzle-ul sus-numit se mai pierde și, după aceea, vălul cuminte al uitării naționale se așterne irevocabil peste chipurile noastre.

Ce suntem? Niște umili petenți la porțile neclintite ale propriei impotențe spirituale, niște copii neștiuți pe-o arcă năucă-n vânturile și valurile unei istorii care nu ne mai știe…

PĂUNESCU A MURIT… FLACĂRA S-A STINS, dar…  NICIODATĂ flacăra nu se va scrie cu literele LUCEAFĂRULUI…

Există modele inimitabile în cultura română și nu se cuvine să le minimalizăm astfel!!!

5 noiembrie 2010

PATIMA ENCOMIASTICII

TRISTĂ

Pe ea nu am văzut-o niciodată,

Doar am simțit-o curgându-mi printre degete,

Rai monoton de cuvinte, șuvițe castanii ochii nesfârșiți,

Toate de-a valma

prin interstițiile neștiute ale ființei mele.

Pe ea o căutam…

atât știam a face…

ca printr-o mină-ntunecată și nesfârșită,

o tot căutam

până simțeam lacrimi fierbinți și sărate

brăzdându-mi obrajii.

Pe ea doar o murmuram

într-un ciudat cântec de leagăn,

psalmodiind fără șir cuvinte,

când ascuțite când prea moi,

cu miros bine știut

de trup azvârlit prin iarbă,

cu gust nefiresc de buze lipite-ntr-un

sărut nesfârșit.

Acum stau doar pe marginea asta de bancă,

pustnic resemnat

în capcana unei amintiri

ciobite de-un cuvânt…

Curios e că nu mi-l mai amintesc…

poate e ceva legat de dor sau de iubire.

Imi iau pe umeri ploaia asta

ca pe-o haină

și-mi îndes pe cap norii grei

așa…

ca să mă confund cu TIMPUL

și să mă uit odată pentru totdeauna

în jocul amar de-a baba-oarba

cu viața mea

mereu rostogolită pe asfaltul ud…

minge iluzorie.

TRISTĂ

ENGLISH MY LOVE!!!

Mă-ntreb cumva, într-o naivitate, pentru mine, dezarmantă. Mai suntem români?? Sau la ce naiba mai are rost să ne tot proclamăm astfel???

La o clasă de liceu, de elită, firește, se studiază limba lui Shakespeare, pe plaiurile mioritice, dublu față de amărâta limbă națională. Mai știți care e?? Mai știți cum se numește??? Cine naiba mai știe ce este românește în țara asta???

Cineva, cumva, ne-nvață să purtăm scutece shakespeariene!!!

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Shakespeare, Balzac sunt monumentele culturii europene… Dar… într-o clasă de liceu în care orele de limba engleză le dublează pe cele de română suntem străini în propria țară… Nu mai vorbesc de limba maghiară…

Urmează era colonizării și noi, ca popor… POPOR????… urmează să ne raliem la nu știu ce reguli ale rasei superioare. Care este asta?? Nici noi nu mai știm.

Se pare că trebuie să învățăm pasul gărzii reginei elisabetane într-o vreme în care cuvântul voievod s-a transformat într-un arhaism jenant. Veți spune că mâine va ploua în culorile UE. Asta ce-ar mai fi???

ENGLISH MY LOVE!!!

GHICITOARE…

NIMENI NU ÎNSEAMNĂ NIMIC ȘI NICI MĂCAR NICIUNDE.

NIMENI E O STARE CARE SE DEFINEȘTE PRECUM UN GOL PLIN.

CRED CĂ-I PLIN CU ACEL GOL DIN CARE S-A NĂSCUT ȘI TOT NE GÂNDIM SA-I DĂM UN SENS.

DE FAPT, VIAȚA NU ESTE DECÂT UN PREFIX ITERATIV ATAȘAT LA UN CUVÂNT DE BAZĂ ABSOLUT ILAR…

STIȚI CARE E???????

GHICITOARE…

TU… (EU)

TU…

Aşteaptă-mă-n braţele lui, tăcută, calină,

cu buzele-ntredeschise ca şi cum ai mima sărutul!

Răsfiră-ţi părul peste vitraliul vieţii de nicăieri şi-adună de-acolo ŞOAPTE.

EU…

Mă cuprind cu braţele nu-ştiu-cui şi mă pierd în uitare…

Cine va şti de crucea asta mucedă a trăirii mele cu priviri şi ţipete?

Diavolul se urcă bătrâneşte-n carul cel negru, rânjeşte apoi la NOI…

Ţipete de păsări se nasc dintre umerii lui…

Nu-ţi văd nici acum privirea.

Era undeva, între zâmbetele mele

Şi-acum a uitat să se deschidă pleoapa ei azurie.

Ştii când ne uitam prin nopţile oraşului

şi ne strigam unul altuia că ne iubim?

De ce-ar mai fi timpul acela încă o dată?

TU…

Aşteaptă-mă-n braţele lui, tăcută, calină,

Să-ţi citesc încet liturghia despărţirii de timp, de frunze, de melcii uşori.

TU!

Lasă-mă să urc în apa aceea înaltă, cu aripi verzi pe care n-o vedeam decât NOI.

Azi, în pământul uscat nu mai creşte nimic.

Pe asfalt mor frunze înfrigurate

şi eu plâng uneori, ascuns să nu mă vadă nimeni.

Îmi place tristeţea şi joc teatru ca un actor mort.

TU… (EU)

GÂNDURI DESPRE CAPCANA UITĂRII

Am uitat.

Suntem atleții exercițiului de uitare…

Alergăm în jurul creierelor noastre, în jurul amintirilor noastre și uităm că bezmeticii umili ai propriei deșertăciuni suntem de fapt tot noi.

Ma gândeam acum câteva clipe la Octravian Paler. Cineva mi l-a amintit, nu știu cât contează pentru că sticlele tv din casele noastre ne tot livrează până la satistie moace de no name-uri.

Cine suntem?? Băsești, videni, udre, roberte?? Cu cine am ajuns să ne identificăm??
Mă gândeam, cumva, la Octavian Paler și la Cărtărescu și la Eminescu. În cazul ăsta sufixul ESCU este un indice al nobleței. Stiu ca dl. Cărtărescu ar izbucni la aceasta asociere.

Îl rog să mă ierte, dar fie-mi permis să-l asociez așa exagerat cu figura poetului emblematic al sufletului nostru zdrențuit. Să rămână și dânsul un ESCU nobil în sufletele noastre.

Mâine mă duc să predau un fragment de proză despre CARTE, într-un imperiu în care sticla este stăpâna desuetudinii și-a nerușinării celei mai crase. Îl admir, în condițiile date, pe machiavelicul Lăpușneanu. Este o figură a istoriei noastre, era un sangvinar. Băieții de azi nu miros decât a cadavre de suflet. Știu să târască după ei ecorșeurile unor minciuni putrede și se prefac mereu că mirosul lor fetid nu ajunge până la noi.

Suntem în lumea pe dos despre care tot scria Cervantes, dar dă-ne, Doamne, un Don Quijote, măcar atât…

GÂNDURI DESPRE CAPCANA UITĂRII

CINE SUNT EU?

O gură fără cuvinte,

Lacătul stors în mustul amar al clipelor,

Visul ciupit de corzi tăcute

în tactul răbdării de Dumnezeu…

Cine sunt eu?

Crucea străvezie, cu muguri aspri și coroane,

crescând fără-ncetare-n pustiul trupului meu…

Sunt nașterea fără moarte

și moartea fără suspinele ivirii pe lume.

Tu știi?

Voi știți cine sunt eu?

Apusul ascuns cu grijă-n spatele

pleoapei de sticlă a dorinței

de-a fi altceva…

altcineva…

Undeva, departe,

se-așteaptă gongul final.

Cioburi însângerate-mi vor sfâșia

PRIVIREA…

Cine sunt eu?

Rana dindărătul dezamăgirii

că n-am fost decât o clipă,

OM…

20.10.2010

CINE SUNT EU?

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / UNU – BRADUL DE CRACIUN

5.

A ieșit din zgomotul străzii, din hărmălaia orașului… Și-a amintit de acel taximetrist. Și-a amintit foarte clar scrâșnetul cauciucurilor prin zăpada proaspăt căzută, chipul lui înveșmântat în acel zâmbet amestecat.

De ce???

Nu știu… Mi s-a părut ciudat. De parcă ne admira și era și ironic în același timp, ca și cum ar fi spus – lăsați, eu știu, fericirea e ca o batistuță de hârtie… Nu o poți folosi decât o singură dată…

Se lăsă, grea și plină de parfumul atâtor îmbrățișări năvalnice, să atârne de gâtul lui. Ar putea face o listă întreagă cu nesfârșitele ei feluri de-a-l îmbrățișa. Ar putea desena mii de săruturi diferite și zeci de mii de priviri înfrânte de-acea uluire a ei în fața lui. Și e mândru și se crede fericit poate pentru că în fiecare fulg zănatec de-afară se-ascunde câte-o secundă minusculă din ce-nseamnă el acum, bărbatul iubit de cea mai frumoasă femeie de pe lumea asta.

Se uită la bradul uriaș care-a trebuit sa fie ciuntit pentru a nu împunge tavanul imaculat al proaspetei lor fericiri maritale. Se uită și-n strălucirea cuminte a fiecărui glob își vede câte-un crâmpei din povestea lui de iubire. Ea i se-așterne iar și iar, cuminte, la piept și el știe că ea vrea s-o-nvăluie cu brațele lui și să știe că el o soarbe-n povestea lor și că este prințesa delicată a acestui regat nesfârșit peste care-acum ninge cu dulci minciuni și cu zâmbete fugare.

Taximetristul acela și-a luat banii și-a plecat cu un la mulți ani!!! presărat ca un puf de zahăr pudră peste prăjitura strălucitoare a vieții lor abia născute, a vieții lor de împreună, de trăit doar unul cu altul, în secundele fiecăruia ca într-o baie aromată cu petale de trandafiri roșii, cu lumânări și parfum de femeie iubită. Veșnicul canon al romantismului dincolo de care peste zidurile reci se tot trăiește normal, fulg după fulg, minciună după minciună, dumnezeu după dumnezeu…

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / UNU – BRADUL DE CRACIUN

DOAMNA

Suntem intr-o tara a soferilor si-a paznicilor… Ei sunt foarte importanti, au  salarii decente, sunt ok!!! Au proceduri decente!!! Se spunea cândva (cred ca Iliescu era numele dânsului) ca munca este benefică. Știe cineva despre eroul inadaptat al lui Camil Petrescu?? Un nume neștiut, Ștefan Gheorghidiu. Făcea parte dintr-o lume aidoma… ȘTIȚI CUM O CHEAMĂ PE ÎNVĂȚĂTOARE???

BIATA DE EA, nici nu are nume… nici nu contează. Este doar o naivă care crede că a face foame în țara asta presupune a te sacrifica pe scaunul virtuții. Este echivalentul unei teme de-a noua la liceu, HOMO LUDENS… Ne jucăm de-a foamea, ne jucăm de-a supărarea, într-o țară în care UBU ROI este chelul care-mi dă lecții de viață…

El știe cum se zice viață!!! Are fete si bani!!! Doamna domniei sale este cel mai tare produs politic PDL din ultimii ani!!! Este o blondă onestă-n care pompează fonduri fertile!!! Restul?? No name!!! Învățământ, sănătate, securitate… biete flori pe un mormânt de mucava… Tăcerile cu dinți albi care clănțăne a minciună…. ROBERTA, UDREA… ANGHEL???? Cine e asta??? O aia care tânjește să moară și care n-are podiumul audienței lătrăilor de partid!!!!

DOAMNA

ȚARA ORBILOR

În spațiul acesta, carpato-daubiano-pontic, trăim în orizontul unui paradox existențial.

De ce? Vă dau un răspuns.

Suntem conduși de un individ care-a promis, cu mare și sarea, că vom TRĂI BIIINNEEE!!! Eu nu l-am ales și nu-l voi alege niciodată din cauza unui principiu personal simplu. El v-a răspuns. A spus că este președintele luptător și nu vreun intelectual cu viziune. Uite, EU PREFER UN INTELECTUAL CU VIZIUNE. Prefer un INTELECTUAL, nu un om care spune, în țara asta, că nu are nevoie de filosofi, ci de țevari. A nu se înțelege că aș avea ceva cu muncitorii, dar am fost student în țara asta, în care se striga sus și tare, noi muncim, noi nu gândim. Din 89 încoace se vede că nu gândim… Cârmaciul pe care-l avem biciuiește și mușcă. Eu, personal, am exersat mitul generației de sacrificiu. Se pare că efectul imediat, ACUM, este exodul, ca în cazul poporului lui Moise.

Avem un conducător care nu numai că nu are păr dar nu știe nici măcar ce-i dincolo de calota craniană a dânsului. Nu-l recunosc și nici nu-l voi recunoaște, în condițiile în care-mi recomandă să părăsesc această țară ca să trăiesc mai bine, după ce, în ipocrizia domniei-sale, agita steagul fals al trăirii de bine, AICI.

Trăim în țara orbilor, am devenit, toți, progenituri ai unui Păsărilă care ne-a învățat că defectul pilozității s-a transformat în virtute națională. Altădată, cumva, omul însemnat era marginalizat și tratat ca un pericol comunitar. Mai nou, acum, la noi, un asemenea produs social a devenit vătaf, un Spân care ne-a vârăt în fântâna istoriei și ne-nvață cum să fim niște Harapi-Albi ai propriei existențe.

Problema e că nu suntem pe niciun drum inițiatic și nici nu ne dorim, Doamne ferește, să devenim nu știu ce Crai.

Vrem doar să trăim decența după care ni se tot scurg ochii privind pe fereastră, către munții strălucitori ai Occidentului…

17 octombrie 2010

ȚARA ORBILOR

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / BRADUL DE CRACIUN I

4.

Femeile sunt, firesc, un fel de Ianus al cotidianului nostru citadin. Asta înseamnă că în fiecare dintre ele există două chipuri, două ființe.

Una expusă lumii prin care se-nvârte, își câștigă banii, face act de prezență pe la vreo firmă sau alta, pe la vreun job sau altul, ființa care face shooping, râde-n hohote dezvelindu-și dinții, de obicei neobișnuit de albi, călătorind cu metroul, autobuzul sau, ca acum, cu taxiul.

Cealaltă, care se oferă numai persoanei iubite, cu priviri anume, gesturi decupate după un cu totul alt desen, zâmbete anume, galeșe prelungiri peste ființa celui de care este ancorată sentimental.

Și-ar fi dorit cu ardoare ca oglinda retrovizoare să-i ofere IMAGINEA ACEEA, acel fel de-a fi al femeii în intimitatea dureros de voluptuoasă a–mbrățișărilor nesfârșite. Ar fi dorit să știe cu-adevărat FEMEIA, nu proiecția ei socială în viermuiala impersonală a vreunui oraș sau altul.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / BRADUL DE CRACIUN I

EXERCITIU DE UITARE

Mi-am uitat numele…

M-am uitat într-o geană de lumină care şi-a uitat lumina…

M-am uitat în uitarea uitării

și-am dat, orbecăind, peste ceea ce ar trebui să fie acea mamă

existând dinaintea clipei în care-am uitat-o…

Era ca o lupă îngustă, mărind numai gestul de-a mă naşte…

M-am uitat acolo, înfăşurat într-un cordon ombilical,

strâmb, cuminte, speriat de-un chip pe care nu-l mai ştiam…

Mi-am uitat ceasul morţii şi tot mai trăiesc

prin străzi neştiute,

prin camere uscate şi prăfuite,

chinul de-a-mi aminti iar şi iar

cerul din care-odată picura ceva ce semăna a ploaie.

M-am uitat pe-un scaun strâmb, în fumul unei memorii calcinate…

Am tăcut peste nevoia de strigăt şi-am fluierat doar uşor ştrengăreşte

acea melodie, puţin stridentă, care se numeşte gândul că nimeni nu-mi va putea niciodată fura harul uitării…

M-am uitat într-o groapă în care curgeau zâmbete compătimitoare,

chinuitor de melancolice,

nasuri storcându-şi cele din urmă unguente ipocrite.

Dincolo… ceva alb, uşor ceţos… nu cred că mai ştiu…

poate, Dumnezeu…

îmi făcea semn cu o mână subţire, ca de copil:

„Să mai ai răbdare…

poate… cândva… cumva… cineva s-o milostivi de tine

ŞI TE VA NAŞTE IAR ŞI IAR ŞI-NCĂ-O DATĂ.”

EXERCITIU DE UITARE

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST – Bradul de Crăciun

3.

Zgomot de portiere trântite…

A mers, nu?

Se simte inundat de-o căldură binecunoscută. Exact acea mulțumire de sine când reușește să mai facă pe cineva fericit. Pe bancheta din spate, îi vede sorbindu-se din ochi, el, luându-i mâna, ușor fâstâcit și așternând boarea timidă a unui sărut peste ea. Probabil sunt de prea puțină vreme căsătoriți, se pomenește gândind. Neliniștea lor, privirile alergându-se una pe cealaltă neîncetat, mâinile nedezlipite…

Ea are părul lung, aproape negru. Se uită atent prin oglinda retrovizoare. Se uită înainte să demareze…

Adresa? Unde mergem?

Adresa nici nu contează. Afară-ncepuse o fulguială slabă. Lumea alerga de jur împrejur, gonită de bucurii mărunte, de zurgălăii cumpărăturilor de sărbători. Aglomerație mare, zâmbete obosite, nervi, grabă… Aici, pe bancheta din spate, cei doi aleragă unul spre altul, sufletele lor plutesc neștiute, al ei prin lumea lui de bărbat la-nceput de viață, dornic să-și iubească și să-și ocrotească proaspăta soție, al lui, prin labirintul frumuseții ei, lanțuri de aur atârnând invizibile de gâtul lui, poate prea subțire si prelung.

A fost scump?

Ce?

Zâmbește din nou în sinea lui când vede că întrebarea anodină îl smulge pe tânărul bărbat parcă dintr-o visare prelungă și profundă. Amețit, zăpăcit poate de ochii ei – i se naște dorința irepresibilă de-a ști expresia lor intimă, de-a defini cumva frumusețea aceea feminină care-l subjugase într-atât pe tânărul necunoscut.

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST – Bradul de Crăciun

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / UNU – Bradul de Crăciun

2.

Zâmbește. ESTE AL TREILEA TAXIMETRIST. E decis să încerce și să nu refuze. Abia acum vede fata ascunsă de silueta înaltă și subțire a tânărului. Prietena? Le zâmbește, văzând în ei propria tinerețe și propria dorință de iubire. Ambalaje de mult uitate undeva-n colțurile gândurilor. Îi vede doar ochii iscodindu-l, un albastru curat peste care-adie din când în când umbra ciocolatie-a părului. Întotdeauna i-a plăcut să zăbovească asupra detaliilor. Poate, deja, deformație profesională. Timpul ascuns în nesfârșite așteptări devenise, încetul cu încetul, un joc al detaliilor, patima de-a descifra jocul amănuntelor risipite peste tot în jur.

Observă rujul carmin, precis întins peste colțul buzelor, desenul nesigur al ochilor ei și bărbia un pic ascuțită dar ea-i zâmbește și tocmai acel zâmbet îi răsplătește întreaga așteptare, zâmbet de fată frumoasă și iubită… Prietena? se-aude repetând. Glasul ei cristalin îl învăluie cu-o aromă neștiută… soția.

Cuvântul îi trezește vreascuri de-amintiri de mult uitate și vâlvătaia se naște instantaneu în cupola neștiută a minții lui. Se tot gândeste la ce va fi fost să fie, la o lume-ngropată și la un catafalc peste care-a nins mereu uitare, ceva regrete… cine știe?

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST / UNU – Bradul de Crăciun

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST UNU – Bradul de Crăciun

1.

Tocmai închisese portiera… Fusese vizavi să-și ia o cafea de la automatul pe care nu-l putea suferi pentru că niciunde cafeaua nu este mai bună decât cea făcută de mâna femeii pe care-o iubești cel mai mult! Era gata să-și aprindă țigara când a auzit vocea aceea un pic sugrumată de-un stres neștiut – abia mai târziu avea să realizeze cauzele care-au modelat acel glas ce i s-a scurs brusc prin geamul întredeschis al portierei.

Liber?

Liber!

Știți? Am o problemă!

Spuneți!

Am un brad… Tocmai l-am cumpărat și aș vrea să-l transport în portbagaj.

Nicio problemă!!! Am mai făcut asta, fiți liniștit! Aduceți-l!

S-a mirat un pic, surâzând, de stinghereala acelui tânăr din care vedea, așa cum stătea la volan, doar bărbia proaspăt rasă și buza de jos mișcându-se spasmodic în ritmul unei vorbiri guturale, sacadate, de om grăbit și stresat. A sesizat tinerețea din vocea aceea care încă-i plutea pe plafonieră la ceva timp după ce tânărul a dispărut după bradul lui. A sorbit din cafea, a aprins în sfârșit țigara și-a așteptat. De cele mai multe ori așteptarea este sângele care curge prin venele taximetristului, a doua sa natură.

L-am adus!

Ok!

A coborât să-și ajute noul client și abia atunci a văzut că este-nsoțit și mai era și un brad neobișnuit de mare. Înțelege-acum fâstâceala tânărului…

E foarte mare, sper să-ncapă-n portbagaj… Știți, e cam dificil. De aceea v-am și întrebat. Am fost refuzați de două ori până acum. Ni s-a spus mereu că e prea mare și că ne trebuie o Dacie papuc, mă rog, ceva…

JURNALUL UNUI TAXIMETRIST UNU – Bradul de Crăciun

Prin orașul pustiu…

Prin oraşul acesta pustiu

îmi amintesc că am mai mers.

Pe străzile astea cenuşii

cred c-am mai înotat.

Îmi las un suspin la colţul acesta de stradă

Să pâlpâie roşu, din când în când,

În speranţa că voi fi găsit…

Îmi desfac aripile străvezii

Şi-alunec neştiut prin aerul vâscos

Al ochilor ei.

Pleoapele vineţii, tivite cu roşu de sânge,

Îmi înghit zborul timid.

Mă voi ruga mai târziu să mă mai nasc o dată,

vârf incandescent de ţigară,

strâns timid între buzele ei.

Şi cine ştie?

Poate voi reuşi……….

Prin oraşul acesta pustiu…

Să îmi amintesc, deseori, de-un timp chinuit,

prin labirintul căruia încercam să-mi fac loc.

Asta dacă nu-i prea târziu să mai şoptesc

Şoapta şoaptelor,

Două cuvinte cuminţi şi neînţelese,

Două noi aripi într-un spate bătrân,

Obosit să mai poarte zi de zi

Cearcăne de vise.

Prin orașul pustiu…

VISARE

Stăteam în umbra ochilor ei, tăcut,

și mă priveam cum păşesc, alunec, simt

trecerea uşoară a timpului

ce mă păcălea.

Stăteam în apa nesfârşită a ochilor ei

și mă minunam că pot să respir atât de uşor în apa aceea adâncă,

pot să mă privesc aşa detaşat în irisul acela nesfârşit

ca şi cum eu m-aş fi născut pe mine

și m-aş fi jucat cu mine, cum te-ai juca

detaşat, jovial, cu o paiaţă.

Vedeam cerul, uşor tulburat de sticla ochilor ei,

din care tot răsăreau aripi ciudate şi râdeau la mine…

Copiau conturul ochilor ei…

Şi mă miram că mai sunt încă acolo,

eu, captivul frumuseţii aceleia nefireşti…

Aşteptam o minune, o şoaptă, o mângâiere,

lumea pulsa departe ca o inimă uriaşă,

mă uitam în jurul meu şi nu mă vedeam decât pe mine,

silabisind încet, stângaci, numele ei.

Mă păcălea trecerea uşoară a timpului,

mă gândeam că pot fi veşnic în umbra ochilor ei,

aşa cum alunecam, simplu, prin povestea nesfârşită

A IUBIRII DE HÂRTIE…

VISARE

DORINTA

Mă salt, mă urlu, mă cuprind și mă frământ…

Aș vrea s-o adun, s-o strâng, s-o mototolesc și s-o fac istoria mea,

să uite de ea, să fie pentru o clipă măcar EU,

să se regăsească prin oasele timpului

și să devină mușchii, țesuturile și organele mele…

Mă întorc în matca de foc a soarelui

și mă alerg, închipuindu-mi

că pașii lunateci și nebuni

sunt călcâiele ei,

tălpile ei, lucrurile ei cuminți,

cum ar fi acum,

acest sărut liniștit

pe un colț de stingheră amintire,

pe-o pagină galbenă de carte,

pe zvonul stins al glasului ei,

dincolo de ușa trântită

a VIEȚII…

DORINTA

LUNA CU ȘERPI ROȘII

Luna cu șerpi roșii mi-a tăcut în privire

și m-a răscolit, hetairă nebună, cu lanțuri și cuțite de abanos albastru.

Am tăcut năuc, sorbind în neștire din buzele ei străvezii:

Tăceri, zâmbete, alungiri și strângeri însângerate.

Luna albastră mi-a lunecat în trup

și m-a făcut cerul ei verde, cu ură,

gemete prinse-ntre dinți,

priviri stinse-n căușul palmei…

Mă priveam, urlând fără să m-aud,

strângând în brațe

aer fumegând prin cuvinte,

poezie fluturând zdrențuită

sub cerul mirosind

a carne tânără de iubire neostoită…

Eu nu mă mai știu,

Sub lună

Plouă,

Fulgeră,

Doare…

Din trup, fără de veste,

Răsare un prunc, năclăit de tăcere…

Luna s-a strâns, inel,

în jurul gâtului lui…

Se sufocă și zâmbește…

Peste noi va răsări un alt soare știrb

și-o altă zi, în falduri murdare,

își va târî schilozenia peste destinele noastre:

FIAT LUX!!!

5 octombrie 2010

LUNA CU ȘERPI ROȘII

VISUL VIII

Se scutură de vis ca de-o apă rece, stânjenitoare. Timpul curge iar prin el, cafeaua aburește pe masă, chiar în fața lui. Vede arhicunoscuta margine albă, ciobită, a ceștii. Își amintește exact momentul în care ea a lovit-o de colțul frigiderului, zâmbetul ei vinovat, neputința blândă a fericirii lui.

Soarbe-ncet din cafea, se ridică de pe scaun și se-apropie de fereastră.

Mai întâi a crezut că halucinează. A-nchis ochii, i-a redeschis. IMPOSIBIL, visul a trecut, a rămas închis în hăul nopții. Chipul ei însă atârnă ACUM, dincolo de fereastră. ESTE CHIAR EA, tăind ca o lamă subțire de cuțit aerul rece de-afară. Țipătul lui se izbește de fereastră, se rostogolește neputincios între pereții camerei. Țipătul este el, ruga lui ca ea să dispară odată sau să nu plece. Fotografiile-i zornăie-n minte, cântecele ei îi alunecă-n trup. Visul nu i se mai termină. Nu-nțelege și, terifiat, se depărtează de geam.

O nouă zi… o altă suferință… Orașul pulsează ca de obicei. Se moare, se trăiește, se visează-n continuare.

M-am trezit deodată cu o poveste-n cap. E dimineață, devreme. Trebuie să mă trezesc și să-mi fac repede cafeaua. Trebuie să reiau totul de unde m-am lăsat dormind…

VISUL VIII

VISUL VII – Lectii

LECȚIA 1 – Nu trebuie să negi că suferi! Nu trebuie să uiți că ai pierdut ceva important! Nu trebuie să te lași copleșit de prezența ei în absență.

Lumea părea o imensă epavă, agățată ca un apendice inutil, de acea dorință a lui de-a renunța. Nici nu știa la ce să renunțe. Își vedea pașii pe stradă, vedea femei, bărbați, copii, bătrâni, tot acel arsenal obișnuit pe care cotidianul i-l azvârlea-n calea ochilor și nu-nțelegea nimic.

NU TREBUIE SĂ-NȚELEGI!

LECȚIA 2 – Ascunde tot ce se leagă de ea!!!

A șters după ceva timp totul. Și-a șters sufletul așa cum ai folosi o lavetă umedă ca să ștergi un raft prăfuit de ceva vreme. Îl durea fiecare gest al ștergerii și se vedea ștergând și-i venea să urle la el însuși, salahorul propriei neputințe…

CONȘTIENTIZEAZĂ CĂ NU VEI UITA NICIODATĂ, ÎNVAȚĂ SĂ TRĂIEȘTI CU ASTA ȘI SĂ GESTIONEZI ASTA!

A plâns, culmea! El nu plânsese până atunci niciodată. Și-a îngropat cu grijă, aproape ritualic, fiecare amintire a ideii de ÎMPREUNĂ. Apoi a încercat iar chestia aceea cu pașii dar, din nou, senzația de sațietate, durerea, aproape fizică, a contactului cu lumea care-l respingea ca pe un corp străin. Firește, asta simțeam EU. Lumea era în continuare. Spun, ERA… Nu vorbesc de fericire sau despre alte surogate stupide.

LECȚIA 3 – Învață să știi ce-ai greșit și ce nu… învață să-i uiți în primul rând numele.

Asta i s-a părut cea mai nenorocită problemă. Numele ei îl urmărea peste tot, la baie, la cafea, la masă, la slujbă, la vorbe, la plâns, la ură. Evident că numele ei e atât de pregnant în sufletul lui încât NU VREAU SĂ-L SPUN!

Sunt 3 pași stupizi dar necesari, trei pași pe care, firește, el nu i-a urmat defel.

VISUL VII – Lectii

VISUL VI

S-a uitat, pentru o secundă poate, spre mine. Știți? E ciudat. Ea avea mii de priviri, mii de feluri de-a-și răsuci prin mine, peste mine, pentru mine, culorile, altfel posibil banale-ale ochilor ei, dar, privirea aceea din ultima dimineață petrecută împreună a rămas ca o pecete-ntipărită cu fier înroșit pe creierul meu.

Mai întâi, după ce camera s-a golit de prezența ei, a simțit ură și-a crezut că privirea aceea era milă pură, 100 %. Orgoliul, inerent oricărui bărbat, s-a simțit răscolit și s-a ridicat brusc în sine și-a azvârlit, imaginar firește, o palmă aerului rostogolit împrejurul lui. Inutil să mai precizăm că acel cocon de aer era toată prezența ei, stătută-n pustietatea bruscă din camera de la mansardă.

Apoi, a izbucnit acea teamă acidă, cumplită, care se tot rostogolea prin hăurile ființei lui, de care nu știuse până atunci, TEAMA CĂ NU O VA MAI VEDEA NICIODATĂ… Abia după aceea a-nvățat lecțiile parfumului ei, după zile de singurătate atroce.

VISUL VI

VISUL V

Stătea aproape… a fost ultima oară când am simțit-o atât de aproape, fizic vorbind… foșnetul gesturilor, textura privirii, culorile ei, deschiderea buzelor, parfumul care-i va bântui zile-n șir auzul, mirosul, gândurile…

Avea dreptate Patrick Suskind. Parfumul este cea mai puternică amprentă a feminității și rana cea mai acută a unei despărțiri. Fizic, femeia pe care-ai iubit-o pleacă sec și simplu, cu vorbe sau voaluri de tăcere dar… PARFUMUL ei indicibil, pe care niciun matematician sau fizician nu-l poate explica suficient și care, de fapt, nici nu merită în vreun fel cuantificat, se-agață de tine.

Mai întâi se pare că nu-l sesizezi dar vine o zi când, poate, pe stradă, în metrou, în lift, prin vreun birou meschin, te izbește acea boare atât de știută, atât de carnal înfiptă-n nodulii amintirilor tale și brusc te sufoci, aerul îți este sorbit din plămâni, inima, neputincioasă, se poticnește-n propriile bătăi haotice. Odată revitalizată puterea acestei amintiri atât de speciale, ești, poate, pierdut. DIN ORICE FEMEIE PETRECUTĂ PRIN VIAȚA TA, PARFUMUL ESTE TABLOUL CARE VA RĂMÂNE ETERN AGĂȚAT PE UN PERETE STINGHER DIN PANOPTICUMUL AMINTIRILOR TALE.

VISUL V

EXERCIŢIUL VEDERII DE IUBITĂ

Mi-am văzut ochiul dormind în noaptea ta,

și l-am implorat să se deschidă.

Mi-am văzut chipul răscolit de furtuna părului tău,

și l-am implorat să se ofere.

Mi-am văzut pieptul sfâşiat de amintirea cuvintelor tale,

și l-am implorat să se închidă.

Mi-am văzut picioarele călcând pe urmele călcâielor tale,

de fecioară stinsă

şi le-am rugat să fie amfore,

în care să torn încet cenuşa iubirii noastre.

M-am văzut pe mine întreg,

minţindu-mă că nu sunt TU

şi m-am lăsat cuprins tot de flăcările apusului de soare.

Am rămas un ecou,

uşor umed pe buzele tale,

EU…

EXERCIŢIUL VEDERII DE IUBITĂ

RUGĂ II

Lasă-mă să-mi

îngrop cuvintele bete

în clisa amară

a umerilor mei!

Lasă-mă să fiu lumea

pierdută-ntre dinții de fierăstrău

ai uitării!

Îmi strig îngerul…

„Ești prea bătrân!”

Îmi strig sufletul…

„Ești prea tânăr!”

Un picur de gheață

mă izbește în creștet.

Mă uit în sus

dar nu mai văd nimic:

nici soare,

nici lună,

nici stele,

nici măcar Dumnezeu…

Nimeni care să mai plângă.

31 mai 2010

RUGĂ II

DIALOG INTERIOR

Nu te uita direct în lumina soarelui!

mi-a spus el

și mai ales nu-ți șerpui sufletul

pe buzele fierbinți ale acestei veri

neobișnuit de mincinoase!

Am râs

În oglindă

râsul mi se lățea ca aripa unui condor bătrân

și se scurgea apoi,

sângeriu, pe o podea albă

în mijlocul căreia inima mea

începuse o zbatere agonică,

ancestrală…

Am plâns

în fereastră

și toate lacrimile mele

s-au risipit în șuvoi

de păsări sticloase, translucide,

copiind aer după aer,

ispită după ispită

și răscolind într-una cerul neștiut

al unei copilării

de care uitasem de mult.

Nu-ți privi direct ochii!

S-ar putea ca acolo, în adâncurile lor

înfiorate,

să-ndrăznești așa, în joacă,

să-ți imaginezi iar

cum a fost să te naști,

să te cumineci din uitarea

că, totuși,

viața…

e doar o secundă

pe-un peron murdar…

6 mai 2010

DIALOG INTERIOR

CUGETARE…

Te iubesc mult, cum n-am mai iubit niciodată, și tocmai de aceea plec, pentru că, dacă aș rămâne, visul s-ar transforma în realitate, în dorința de a poseda, de a dori ca viața lui să fie a mea. În fine, toate lucrurile care transformă dragostea în sclavie. E bine să avem grijă de ceea ce luăm cu noi din viață.

Paulo Coelho

CUGETARE…

VISUL IV

Ar trebui să se-mbrace și să-și caute-n adâncul minții algoritmul unei noi piese din puzzle-ul cotidian al ființei sale. Se simte încă năclăit de visul acela dulce-amar, i-e teamă să se mai uite spre fereastră pentru că nu știe ce poate găsi dincolo de sticla udă-n ploaia nesfârșită de-afară. Își amintește că n-a făcut dușul pe care și-l dorea, dușul care să-l spele de amintirea putredă a ceva ce fusese, crescuse-n carnea lui, înflorise-n mintea lui și-acum s-a disipat pur și simplu-ntr-un vis frustrant, iluzia unei siluete inexistente.

A știut să-l părăsească SIMPLU și fără niciun fel de regrete. Cel mai cumplit este ca ființa-n care te-ai încarnat până la durere și extaz să dispară pur și simplu, fără să știi exact de ce sau cum. Țin foarte bine minte că mă-ntorceam de la serviciu, avusesem o zi cumplită, cu nervi și neputință-ntr-o lume stupidă care tot rodea din ea însăși… În fine, nu mai contează avatarurile propriei profesii, de fapt una insignifiantă, una ca oricare alta… Am descuiat cu aceleași gesturi, mi-am înfipt cheile-n ușă la fel, am aruncat servieta-n același loc, mi-am dezbrăcat haina-n același mod… Apoi, intrând în unica odaie a nebuniei mele am găsit pustiul acela țiuitor, care mi-a țâșnit în urechi și mi-a zemuit creierul. Și-a dat imediat seama că nu mai rămăsese ABSOLUT NIMIC DIN CE FUSESE PREZENȚA EI în camera aceea.

VISUL IV

INVAZIE SOLARĂ

În camera asta, tu stăteai pe pat,

eu, în picioare, privindu-te lacom…

Deodată, soarele a năvălit prin ferestre,

le-a spulberat pur și simplu,

mi-a umplut trupul de cioburi de sânge.

Dar tu…

tu nu ai pățit nimic.

Stăteai așa, diafană, sprijinită-ntr-un cot,

cu soarele aureolându-ți chipul…

Mirarea mea erai tu,

zână solară,

dincolo de sângerarea mea,

dincolo de ferestrele sparte,

dincolo de soarele

care-ncepea să agonizeze,

din ce în ce mai roșu,

prin sângele meu

care mă părăsea…

18 martie 2009

INVAZIE SOLARĂ

CIOB DE POEM

Tu eşti regina mea,

Eu sunt nebunul tău,

cu zurgălăi de sânge trist…

Ce jos am zburat prin ochii tăi!

În cenuşa lor mi-am întins aripile

Şi am tăcut…

CIOB DE POEM

HAIKU FRÂNT

Caută-ți prințul în oasele tale,

în poveștile tale,

în visele tale

și uită-mă pe mine…

poveste crâncenă,

ciobită,

dragoste cu lingurițe de cristal,

risipite, cioburi mii,

în bătăile stupide-ale inimii…

HAIKU FRÂNT

VISUL III

Cred c-o pot descrie sau măcar pot încerca să recuperez ce-am văzut acolo… Sunt sigur că este EA chiar dacă nu mai este de multă vreme ea pentru mine.

Se lipea mereu de fereastră, dornic să absoarbă furnicarul orașului, în speranța tâmpă că, poate, ceva din parfumul ei, pierdut de mult, ar putea ajunge până la el. ACUM, EA era acolo, dincolo de sticla izbită frenetic de picurii nebuni. Cel puțin așa îi plăcea să creadă.

Femeie-abia… știu că nu-mi plăcea așa cum stătea și-i spuneam că te bat iubito, să știi!!! Mereu ținea umerii aduși de nu știu ce povară necunoscută. Și mereu îi spunea cu o răutate dulce pentru sufletul lui că dacă stai dreaptă îți scoți și mai tare sânii în evidență. Ea îl lovea peste spate cu palma ei micuță mai mult a dulce vanitate feminină. Se știa frumoasă, toată străzile, toți bărbații tineri și bătrâni o știau frumoasă, toate anotimpurile petrecute împreună o știau frumoasă. TOT TIMPUL ACELA, ACUM CONCENTRAT ÎN ESENȚA UNEI SECUNDE, O ȘTIA FRUMOASĂ.

Părul… De ce majoritatea bărbaților adoră părul lung?? Poate pentru că-mi place să-mi ascund temerile și deziluziile, poticnelile și speranțele în parfumul lui nesfârșit… Părul îi acoperea bogat umerii mici în candoarea lui castanie, fie că lăsa liber valul lui mat și efemer, fie că-l sugruma brusc în vreo strângere nervoasă care-i dezvelea brațele albe, coatele-ascuțite, mărgelele-ntunecate-ale degetelor…

Și, brusc, prin sticla ferestrei ochii ei mari, căprui, s-au deschis întrebători asupra lui, s-au lipit de timpul lui aproape difuz și-atunci a sărit din propriul somn ca dintr-o mlaștină… Am știut că era ea și-o senzație acută de ea m-a copleșit atunci și m-a purtat cu mine însumi zile în șir de-atunci.

Ultimul prieten pe care-l mai avea l-a sfătuit să se cufunde-n preocupările zilnice, să se uite la filme, să asculte muzică, să cunoască lume dar… întotdeauna sfaturile oamenilor din afara a ceea ce simți și-a ceea ce e putred în adâncul adâncului tău seamănă cu ceva fals, derizoriu, o umbră de politețe prost mascată, un ceva care se comportă la fel ca florile cumpărate, dăruite și-așternute în vreo vază meschină. Totul se ofilește până la urmă: sentimente, amintiri, gânduri, timp, lume, tu însuți… TOTUL!

VISUL III

DECLARATIE

Ar fi trebuit să fie tăcere

dar m-ai atins iar într-o dimineață în care-nfloreau

îngeri pe etamina trupului tău

și m-am făcut covor multicolor

pentru pașii tăi nebuni…

Și tăcere-ar fi trebuit să fie

dar dincolo de ea înfloreau săruturi târzii,

noapte pe frunze prelinsă,

durere de-mbrățișări uitate…

gara aceea mică, atât cât să-ncapă-n gura ta de atunci,

femeia pe care-o uitam în buzunar

și care se burzuluia prin venele mele…

ÎNTR-O ZI…

MIROS DE TINE,

DE TINĂ

DE BRAD,

PE UMERI DE ACE,

DE SCHIMB

PRIN INIMI…

DECLARATIE

VISUL II

Se spune că, inerent, orice iubire e ca o viață, cu un debut nebun, furtunos, amețitor, dulce-amar, chinuitor, extaziant, cu un moment de ani de zile poate, așa-numita fază de platou, în care lucrurile se-așază, dospesc, se cimentează și-apoi, tot atât de brusc, dureros de inexplicabil, sfârșitul…

Bacantele promiteau cândva totul fără să ofere de fapt nimic. Iubirea… complexul sirenei… antica uitare de sine…

Se simte-acum strivit de tăcere, încearcă să se ridice din patul prea mare pentru el, prea mic pentru dorințele sale. Afară uruie tramvaie, țipă mașini, forfotesc oameni spre țeluri ascunse, ambiții ascuțite, încercări neverosimile. Lumea se pliază peste aerul cenușiu, brăzdat continuu de rafalele unei ploi parcă neîncetate.

Toaleta de dimineață, sfârâitul cafelei peste pereții reci ai unei cești albe, dorința de-a fuma pe care și-o reprimă de ceva vreme și glasul ei de dimineață care-i țiuie ca un apucat prin labirintul urechilor. Am avut un vis și visul meu spunea că trebuie să uit, să mă curăț de povestea asta cu doi și să mă rezum la unu…

Visul spunea că se trezea într-o bună dimineață, exact ca acum, din albia nesfârșită a unui coșmar ca un râu de munte răzvrătit. Era leoarcă de spaimă și de-o nefericire mai albă decât pereții garsonierei sale. Se ridica foarte greu și-ncerca să-nceapă o nouă zi. La un moment dat, s-a apropiat de fereastră să privească orașul înecat în ploaia de octombrie. Ploua ca și-acum și era tot un octombrie rece, impasibil, năclăit de-o tristețe inexplicabilă. Prin sticla opacă, prin gândurile lui, poate, năclăite de ploaia necontenită i s-a părut că o siluetă stă lipită de geamul camerei sale. Silueta era subțire și imobilă. ȘTIA că visează. Cel puțin în felul ăsta și-a spus-o mereu. În visul acela trebuia să fie o siluetă, una subțire și imobilă care să-i tulbure dimineața rece de octombrie, acea dimineață numai a lui din care-ar fi vrut să evadeze cumva și acel ritual cotidian era unica lui speranță de uitare.

S-a apropiat mai mult de sticla udă, a-ncercat să șteargă mai cu râvnă sticla aburoasă de aerul rece de-afară și deodată a realizat că dincolo de spațiul singurătății sale e  EA…

VISUL II

VISUL I

S-a trezit brusc, leoarcă de sudoare, o sudoare atât de rece încât își simțea sufletul dureros în coșul pieptului. Se ridică atât de greu încât i se pare că trec ani până ce reușește să se-așeze-n capul oaselor pe cearșaful umed încă de chinul său nocturn…

Încearcă foarte greu să-și recompună în minte puzzle-ul ciudat al unui vis care i-a arat pur și simplu prin minte și prin inimă. Știe doar că e singur de ceva timp și-ncearcă, pueril, să-și explice toate coșmarurile astea-n serie prin nevoia subconștinetului de-a se deschide, umbrelă de mucava, peste suferința singurătății sale. Aude ploaia, zăngănitul ritmic al picurilor grei pe tabla acoperișului. Au locuit împreună la o mansardă modestă. În prima zi în care s-au mutat împreună ploua la fel, nesfârșit, monoton. Ea râdea și-i vorbea de Nichita sau de Bacovia, nici nu mai știe. Acum locuiește singur în aceeași mansardă modestă. Se trezește în fiecare dimineață cu un anumit gând care se tot dă-n balansoarul neputinței. Se-ncurcă mereu în aceeași rutină a suficienței de sine și se repede ca un înecat în urlete guturale pe care le-aude numai el. Prieteni??? Nici nu-și mai amintește. S-a rupt de lume câțiva ani buni. Și-a recompus geografia existenței între acești pereți ai unei mansarde pentru doi, care-a devenit o mansardă pentru unu solitar. Serviciul? Există, atâta vreme cât e nevoie să mănânce și să-și mai satisfacă, posibil, încă puținele plăceri care i-au mai rămas.

Unul dintre firavii prieteni care i-au mai rămas îl tot îndeamnă să lase-n urmă, să uite și să meargă mai departe. MAI DEPARTE… Oare există cu-adevărat acest „mai departe”? Optimiștii ar spune că „firește, există, trebuie să existe!„. Pesimiștii ar riposta că „este imposibil să ieși din acest cocon al suferinței cleioase și nesfârșite”. Prin urmare, încearcă să se mențină-n capul oaselor și să-și miroasă ușor, abia îndrăznind, singurătatea care-alunecă asemenea unui păianjen agil, peste pereții garsonierei. E atât de mică și-atât de imensă-n amintiri, râsete, lacrimi, joc și disperare!!! Garsoniera unei relații de ceva ani…

8 sept 2010

VISUL I

DELIR

Îmi lepăd azi pielea asta multicoloră,

prelungă și subțire,

uscată, scorojită de griji, nemulțumiri, suferințe.

ALUNEC…

Mă tac, mă sufar,

Mă alerg printre cuvinte prea bolnave

sau prea obosite…

Sunt un icar al sufletului tânjind după flori de gheață.

Ma agăț de soarele dimineții

Roșu de sângele meu

și-mi rostuiesc din nou

nașterea și moartea…

Un spectacol efemer

din care NIMENI

NU-NȚELEGE NIMIC!!!

Luna aia de ieri

era inelul de pe degetul

femeii care n-a fost să fie,

era ora alergând pătimașă

peste coloana subțire,

vertebră cu vertebră,

icnet cu icnet,

durere cu durere,

lacrimă cu lacrimă…

Eram prunc…

m-am trezit

bătrân luntraș prin vămile-ascuțite-ale nespunerii;

deci îmi omor cuvintele,

le-nghesui între coastele neputinței

și mă ghemuiesc așa, cuminte,

peste șalele aurii ale unei lumi

cu batic alb de fecioara…

MĂ UIT DE MINE ÎNSUMI,

MĂ PIERD!!!!

3 iunie 2010

DELIR

REVEAL

Am găsit un suflet mototolit

pe asfaltul rece…

M-am uitat la el îndelung ca și cum nu aș fi privit

decât un ghemotoc mizer și inutil…

Bătea vântul foarte tare

și sufletul meu

se chircise

în hainele mele anoste,

în bătaia furibundă a inimii

între coastele neputincioase ale durerii mele…

Râd și-l culeg în plamă

și el se lipește ca un prunc zgribulit

de liniile ei haotice,

se cufundă-n ele ca-ntr-o magmă furibundă

și-l simt cum se strecoară din ce în ce mai mult în mine

până ce chipul meu devine EL…

Pe asfaltul ăsta sufletul

se plimbă cu picioarele mele,

râde cu gura mea,

iubește cu inima mea…

Acolo, în zare, o femeie pleacă…

îi văd spatele gol, de cadră hilară…

din care tot răsar fluturi negri,

suspine cârpite,

ceva lacrimi

și-o imensă, obsedantă nevoie de uitare…

6 aprilie 2010

REVEAL

ANTIRETORICĂ

Chipul meu alerga cândva

pe hârtia mototolită a cerului…

acum,  din el curg semne de-ntrebare, cu aripi multicolore,

în plase argintii din ochi de fecioare…

Le văd uitate-n tipsiile de aur ale nevoii de-a ne cerne prin credință…

Eunucul călugăr

se reculege pe spinarea aerului crucii,

lumea îi țese-n ureche pânza așteptării

si chipul meu fantomatic

lunecă târziu sub șarpele tomnatec și bătrân

care-a mușcat pe Regele Lumii.

Îmi vad trenurile, șoselele

și podurile

cum gem sub strivitoarea amprentă

a nevoii de Sine…

Ce este interesant??
sa fii om

sau să tot bâjbâi prin interstițiile Crucii?

Lumea e un diapazon,

cu o voce răgușită…

Undeva s-a rupt portativul

pe care fecioarele dănțuiau

nesfârșitul diluviu al vălului Salomeei!!!

Răspunde la telefon, bătrâne!!
Te sună cineva târziu și pustiu…

Pe câmpul acesta albastru alunecau suspine cu murguri de veșnice pomeniri

pe ramurile lor fragile, aproape sticloase…

Mi-am înfundat chipul în coliva propriei zădărnicii;

Pe colina aceea binecunoscută se naște un alt corb,

dintre aripile lui,

pruncul alb,

lumânare neprihănită,

tânjește la zeii cerului nesfârșit…

E doar o plafonieră…

mașina care gonește pe-autostrăzile nesfârșite-ale dorinței de sine;

oameni agățați de cablurile disperării,

cetatea despuiată de Fericire,

ultimul gong…

Jocul s-a sfârșit.

Mă-ntorc la mine însumi

ca la o capelă pustie…

8 sept 2010

ANTIRETORICĂ

CICLUL RELIGIOSUS / POEM DE REFĂCUT

El n-a-nceput

și nici nu s-a sfârșit…

El doar stătea acolo, sus,

între cerul alb

și pământul negru,

Pată Roșie,

pe care bunul Dumnezeu

părea s-o fi uitat o clipă.

El tăcea,

între tăcerea albă de sus

și-ncremenirea neagră de jos,

crâncen ascultător

pe care Bunul Dumnezeu

l-a făcut Urechea Lumii…

El aștepta să vie-o Moarte Prefăcută,

un fel de pocnet surd,

din buricele degetelor,

o Pulcinella,

care să-i rânjească-n colțul gurii

strănutul infamant al Iudei.

El era Sisiful cu acea cruce-n spate,

Sisiful care-alunecă și-acum în noi,

Înecat în sângele nostru gângav.

El era poemul de refăcut,

de care toți poeții lumii

au uitat o clipă…

Clipa aceea

o simt vie-ntre coaste,

în partea stângă,

văpaie nestinsă,

sete de Moarte…

CICLUL RELIGIOSUS / POEM DE REFĂCUT

Condițional-optativ

Dacă aș putea,

aș strivi toată lumea asta

și-aș înghesui-o-ntr-un singur

Cuvânt,

dar cum nu pot,

mă retrag în tăcere

și-mi admir supus

dorința de DURERE!!!

Condițional-optativ

CICLUL RELIGIOSUS / PSALM ÎNTORS

Poate că Dumnezeu

s-a născut și printre noi,

cu oasele și carnea noastră,

un dumnezeu,

pe care Timpul,

zăcând în sufletele noastre,

l-a mestecat, fibră cu fibră,

l-a-nghițit, dumicat cu dumicat,

și l-a sălășluit, cuminte,

în setea de NU.

Poate că toți acei sătui

de pe întreaga coajă, plină cu sate și orașe,

au început să urle că:

Dumnezeu tace…

Toți, în frunte cu Artistul,

s-au îndoit,

au hulit,

pe urmă au plâns

iar, în cele din urmă,

s-au scurs ca râmele, neștiuți,

în Pământ.

Apoi, Cineva a continuat –

deși, țintuit pe două lemne,

unul mai lung,

altul mai scurt,

așezate în formă de Cruce –

să le spună,

încet,

șoptit,

că, de fapt,

Dumnezeu e acolo,

sus,

nu în fricile voastre!

Trebuie numai

să vă aruncați ochii

pe cer

și…

SĂ CREDEȚI!!!

CICLUL RELIGIOSUS / PSALM ÎNTORS

CIFRE


  1. Lumea e ploaie… prin noroiul ei mă recunosc zi după zi, atârnat veșted prin crengile schilave ale trupului meu…
  2. În zațul fiecărei seri îmi citesc sfios norocul și mi-l azvârl mereu pe fereastră în capul setei de cuvinte…
  3. Dincolo de orice ambiții, rostogolite, deșeuri multicolore-ntr-un tomberon sinistru, mă tac și mă reformulez pentru a deveni vreo frază uitată-ntr-o carte neștiută…
  4. Îmi plec roiul de gânduri și-l încurc în pânza de păianjen a zilelor mele trecute, frunze soioase lipite de buzele bătrâne ale celei de care-am uitat…
  5. Căutare, sete de nou, joc al degetelor de sticlă peste claviatura moale și rece a ființei, negăsire, ceață de fluturi orbi, tot bântuind din vreme-n vreme un orizont cu frunte, tâmple, ochi, bărbie și mâna subțire care se tot poticnește la marginea oricărui început…
  6. 6. A fi ceva înseamnă, de fapt, a exersa mereu și mereu esența nimicului…

© DANIEL KIȚU

CIFRE

NĂLUCIRE

Vânt şi cai puternici,

Tăcere scursă-n picături murdare

Prin paharul roşu-al gurii ei…

Alerg… toate-mi sunt deopotrivă…

Şi paiaţele rânjind, închise-n tremurul pleoapelor

Şi crucile-n flăcări ascunse prin fereşti.

Să plouă, să ningă lin, cu sânge şi zăpadă,

Poveste să alunece-n suspin…

Beau whisky şi mă rog să cadă

de prin tăcerea mea vreun cal senin.

NĂLUCIRE

LUMEA

Eu sunt eu și dincolo de asta nu se află decât un simulacru de ADEVĂR. Aceasta pentru că, spune bătrânul filosof – lumea e creația minții noastre. Există tot atâtea lumi câte creiere vii se numără pe aria limitată a bătrânului nostru Pământ.

Așa că mă voi obișnui treptat cu faptul că peste liniile trupului meu se tot așterne bruma neostoită a timpului și-mi voi pune la conservat, pe rând, SPERANȚELE, JOCUL, BUCURIA SCĂLDĂRII ÎN LUMINA SOARELUI DE VARĂ, SĂRUTURILE, ZÂMBETELE, CUVINTELE JUCĂUȘE și… până la urmă voi uita și ce înseamnă IUBIRE…

Voi știți???

© DANIEL KIȚU

Un coup de dés jamais n’abolira le hasard!!!! (Mallarmé)

LUMEA

PASTEL DE TANDREȚE

TIMPUL îl măsor cu rădăcinile sângerânde ale viselor nenăscute,

AERUL îl prețuiesc cu ultima respirație ivită ușor dintre coastele nebune ale acestui suspin…

NĂDEJDEA  mi-o cumpăr fir cu fir ca și când aș fi ultimul cerșetor de pe acest pământ,

DUMNEZEU și starostele nebuniei mele.

RĂNESC clipa cu unghii tremurânde și aștept ca cineva să-mi copieze ultimul suspin.

E clipa să-l aștearnă pământului

ȚARA mea din care să răsară fluturii bezmetici ai chipului neștiut ce mă privea fix,

ERA o dimineață cu soare blând

și ferestre deschise…

exact atunci în clipa în care cortegiul nefiresc al sufletului meu

se plimba haotic peste șira spinării nu știu cărei dorințe…

din pântecele câmpului nesfârșit,

arlechin beat de comicărie absurdă,

mi-ai urlat în față

să mă uit, să mă șterg de pe lume

pentru că oricum

zilele se duc,

aripile se zbat

iar timpul nu este decât foșnetul

amar al zâmbetului de fecioară

pe buze.

PASTEL DE TANDREȚE

SEVRAJ

M-aștern pe acest pământ care miroase a mine

și urlu

și nimeni nu aude

pentru că sunt închis într-un suflet

și cineva îmi spune:

– Sufletul ăsta e totuși al tău, creștine!

Și eu râd pentru că nu am încredere în nimeni și în nimic.

Mă-ștern pe nisipul cald al zilei de ieri

când mă cuprindeam în căușul palmei

și-mi făceam iluzii că așa e fericirea

și tăceam pentru că soarele răsărea

și ratam pentru a nu știu câta oară nașterea lui superbă…

Azi mă simt calp și nesfârșit,

un accident al crengii din care-am răsărit odată.

Nici poezia asta nu interesează pe nimeni,

e doar un suflet în scutec,

pișat de vânt sorbit de niciunde,

lacrimă murdară și tăcere mânjită pe fața asta

care trece acum prin sufletul meu,

cu sendvișuri de dimineață, săruturi de bun rămas,

priviri de la balcon înghețat,

cu ochi uitați, cu păr în vânt

și c-un zâmbet neștiut

care atârnă, atârnând el însuși prin vreun tren gol,

rece, în care mă vad prostul cu clopoței…

Oare viața se schimbă?

Niciodată nu voi ști

de ce m-am dus în marea aceea

care sclipea în spatele pleoapelor lui Dumnezeu!!!

Iubirea e un joc de cărți,

mai stupid poate decât nașterea și moartea…

Iubirea e pasul care-mi apasă încet sufletul

în mâlul puturos al amintirii…

Iubirea suntem noi,

Neputința noastră,

Tăcerile noastre,

Minciunile noastre,

Durerile noastre…

SAU…

IUBIREA NU E NIMIC…

E doar o lectură proastă

de care nu ne putem lipsi

pentru că iluzia e un drog

pe care-l injectăm mereu

în venele străvezii

ale zilelor noastre tâmpite!!!!

© DANIEL KIȚU

30 ianuarie 2009

SEVRAJ

CÂNTECUL

Cântam inimii mele

și ea nu vroia să asculte,

ca un copil nărăvaș

din care tot creșteau coarne

și înfloreau…

Pe urmă se făceau fluturi

din care cădeau

omizi pe trupul meu

care se desfăcea-n curcubeie

de săruturi,

trunchiate

pe dungile străzii

de care abia ne mai amintim,

nu-i așa?

Nu a prea mai rămas mare lucru…

Doar un tăcut bătrân care-mi face ușor cu ochiul,

șăgalnic…

și-mi șoptește

la urechea cerului albastru:

Băiete,

mai bine te-ai strecura în pântecele stătut al mamei tale

să-l înflorești,

să-l faci măcar bun de ceva,

să te taci un picuț,

să-ți orchestrezi

lacrima tulbure

a amintirii unui munte

care ți s-a pierdut prin ochi

și a uitat să-ți mai iasă prin plâns !

Ăsta e un exercițiu serios al durerii de iubită…

NU-l uita, băiete, e singurul lucru care ți se prelinge pe retină….

RESTUL E CIRC!!!!

© DANIEL KIȚU

21 MARTIE 2009

CÂNTECUL

Temă…

Jocul copiilor este o curiozitate a naturii pentru că puritatea orchestrează în ei jocul ielelor!!!!

D. Kițu

Temă…

COMPUNERE I

În spatele meu,

fluturi de sârmă rugineau încet,

scăldați în apa de aur a soarelui.

Vroiam să strig la ei,

să zboare de-acolo…

Prea mult soare le face rău…

dar îmi vedeam VOCEA

desfăcându-și părul nesfârșit,

cu vorbe, scâncete, hohote de râs,

lacrimi ascunse,

pășind cu grijă pe iarba asta putredă…

Nu puteam decât să zac răstignit

peste propria-mi neputință

și să admir cum răsar

din pământul reavăn:

picioarele mamei, dibuind peste mâna mea tremurândă,

vreo iubire trecută,

care-alunecă-n miros de măr putred,

lanțul nesfârșit de coloși din sticlă multicoloră,

prăbușindu-se-n apa murdară a ochilor mei,

disperați să-și tragă mai repede

pleoapele peste timpul de aur

cu rugină sidefie de fluture…

23 august 2010

© DANIEL KIȚU

COMPUNERE I

LA COADĂ…

Ne e dor de Ceaușescu!!! Urăsc până și acest cuvânt nenorocit. Ceaușizarea noastră… Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Suntem printați cu –escu!!! Creierele noastre sunt al dracului de impregnate cu acest –escu!!

Mă gândesc la caragialiana ROSTIRE conform căreia trebuie să ma așez la coadă și pentru toalet – simt enorm și văd monstruos -…

Porcăria e la conservă și noi gustăm din ea cu voluptate. Pășim pe strada propriilor neputințe. Aud vorbe, văd cuvinte, simt prostii… Povara tâmpeniei care poartă un nume… Îl ghiciți?

LA COADĂ…

EU

URASC LUMEA ASTA CARE SE TOT CHINUIE SA MA REFLECTE IN NU STIU CE.. POATE O CRUCE, POATE SPECTCOLUL PROPRIEI NEPUTINTE….

EU

B&B ai Romaniei

Suntem pe o planșă de dansat cu accesorii strălucitoare la mâinile fâlfăinde ale minciunii… Lumea noastră mică este gonflată cu fluierături a la pusca și cureaua lată.

Domnii noștri din vârful rahatului național au totul lat și îngust în același timp. Au reușit remarcabil să omoare, împreună cu soarele canicular, un popor care oricum este gumat și maleabil.

Politicienii noștri știu să discute superb pe sticlă unii despre ceilalți. Vorbele zboară ca niște fluturi multicolori de colo colo și nimic nu se întâmplă. Văd babe fără pâine, văd tineri preocupați numai să plece și-un președinte mai prost plătit ca un profesor. Suntem sub pulpa unei iluzii colective pe care-o înghițim ca pe-un ștrudel austriac bine copt !!! Ne credem în Austria dar suntem într-o mahala bucureșteană. Eu sunt profesorul ăla mai bine plătit ca domnul președinte!!! Îl invit pe domnul președinte la orele mele timp de-o săptămână. Îl asigur că-mi fac orele așa cum trebuie. Nu degeaba m-a premiat dl. Boc!!!! Desigur calitatea orelor mele e inutilă. Desigur, intelectualii României sunt normați la oră, la coș, ca în agricultura blestemată a lui Ceaușescu!!! Mă simt exact ca pe vremea aia, când mi se sufoca literalmente creierul, când nu aveam voie să rostesc verbul A CITI!!!! Nostalgicilor după vremea aia le spun că sunt niște tâmpiți. De fapt ne-am vândut deja țara!!! Ne-am vândut deja sufletele pe taraba lașității noastre!!!

Avem un presedinte jucător, numai că meciurile sunt măsluite ca jocurile de table cu petenții orbi!!!!

Aoleu am uitat de Boc!!! Cred ca am spus doar ca m-a premiat!!! Umil moment și prost ales!!!! Rezultatul ăla nu a contat pentru că stăpânul lui vrea numai tinichigii și urăște filosofii!!!!

© DANIEL KIȚU

B&B ai Romaniei

TIMP

MI s-a spus ca timpul e un ticalos, ca sunt masti care alearga in jurul nostru si din cand in cand ele devin noi insine fara s-avem habar… Pe o plaja goala nu e decat vant si nisip auriu… Restul e nuanta…

© DANIEL KIȚU

TIMP

ONEIROS

Leprosul dinlăuntrul meu

și-a uitat numele,

pedepsit de nu știu cine

pentru îndrăzneala de-a-și fi iubit

prea mult sufletul.

Concubina mea cea nouă

a devenit Indiferența

și-a-nceput să se tot exhibe pe la ferestre,

disperată că nimeni n-o bagă-n seamă…

Am căzut de la etaj

peste trupul meu

și l-am strivit cu prea multă patimă.

Evident… nimeni nu realizează

că-n sufletul meu

agonizează un lepros neștiut,

că o concubină jalnică se tot chinuie

să-și afișeze spectacolul nud

și că eu,

eu însumi,

mă arunc în fiecare zi de la etaj

tot sperând să renasc

dar…

Stați liniștiți,

totul nu e decât

un coșmar repetitiv,

un Sisif știrb,

cu oase moi

de prunc nenăscut,

o biată himeră…

2 februarie 2010

© DANIEL KIȚU

ONEIROS

SCURTĂ DEFINIȚIE A IUBIRII

Fericirea e undeva, încurcată-ntre liniile de înaltă tensiune, sus, panglică multicoloră și sfâșiată de vânt. Nu mai există lacrimi, nu mai sunt cuvinte. Există doar un val cumplit de tristețe care inundă sufletul, se usucă peste el și-l împietrește.

Într-adevăr, iubirea îmbracă multe haine, este o vampă nesățioasă și capricioasă, o Meduza care atrage-n raza privirii ei otrăvite biete suflete fugare și le sfărâmă fără milă.

Iubirea e o iluzie, un joc virtual din care sufletul iese de multe ori gângav, paralitic, mutilat.

Totul e o deșertăciune… Iubirea însăși e o glumă de o hohotitoare ironie, o sincopă a vieții…

© DANIEL KIȚU

SCURTĂ DEFINIȚIE A IUBIRII

MOINĂ

Poveste…

trotuare ude peste clipe cuminți

în care-mi fac siesta

cu gândul acela un pic supărător

că-n camera de dincolo,

înghesuită cât o cochilie de melc,

în oglinda aceea, cu urme de zaț,

se naște iar umbra mea…

Și eu caut s-o-nhaț,

cu spume la gură, turbat,

în timp ce trotuarele ude

lucesc în vitrinele magazinelor

iar clipele mă privesc așa…

un pic ironic…

ca și cum, de fapt, nu aș exista

ci numai umbra,

ea,

s-ar sfărâma-n cioburi cuminți

de asfaltul greu al cerului…

14 februarie 2002

© DANIEL KIȚU

MOINĂ

ILUZIE…

Pe o bucată de piele,

într-o bucată de timp,

m-am redesenat așa, un pic,

într-o joacă oarecum caraghioasă

de-a demiurgul

și eu eram puternic, ubicuu, nestăpânit

și-n jurul meu

toate se supuneau tăcute și cuminți

și lumea se-nvârtea inel pretutindeni…

Eram, ce mai,

cea mai tare creatură din Univers

dar uitasem cu desăvârșire

că, de fapt, dincolo de acele degete atotputernice și creatoare…

rămăsesem, de fapt, OM…

© DANIEL KIȚU

ILUZIE…

1 mai


Era o zi scumpă unui regim claustrofob, atunci când venea vorba de mase.

În ciuda faptului că iubea masele, întinse și concentrate în direcția manifestării lui ilariante, Ceaușescu se temea de oameni, îi ura sau îi disprețuia, habar nu am. Oricum, ca licean, l-am disprețuit eu dintotdeauna. Sufeream de un soi de masochism vizual în sensul că îi priveam cuvântările patibulare cu acea voluptate suferindă în a-i contoriza de fiecare dată greșelile de română, lapsusurile de tip logic în ceea ce el credea că spune dar bâiguia de la un amvon al descărnării demnității umane.

Am petrecut multe zile de 1 mai pe stadion, răsucind tot felul de cartoane întru conturarea unui desen de ansamblu de care noi, oricum nu aveam habar. Important era ca acel desen, ce-o fi reprezentat el, să încânte gușterii aparatului de partid județean, și prin porumbeii călători ai sufletelor de comuniști fraternizanți, să fie de bun augur și pentru celălalt aparat, infinit mai complex și mai intangibil, în sens kafkian, aparatul de vărf. De fapt, totul era centrat către ființa bicefală a perechii prezidențiale, reversul unui iad cotidian în care ne tot năclăiam tăcerile frustrate pe la colțuri de existență cenușie. ĂSTA ERA COMUNISMUL ADOLESCENȚEI MELE, dragi liceeni, studenți și foști… Ăsta era acel timp mansardat cu pânze de păianjen în care se tot uscau idealuri, dorințe și fericiri tânjite. Era ceva gen 1984, Orwell. Cam așa…

De la acel 1 mai nu ne-au mai rămas decât bătrânii mititei. Azi am auzit că sunt cancerigeni din cauza fumului pe care-l exală. O fi fumul, o fi carnea molcuță, suculentă care-ți topește bolta palatină într-un spasm al plăcerii difuze! Cert e că trebuie să-i ștergem de pe listă. Și ăștia ne omoară! Așa că trebuie să renunțăm la singura, proustiana, plăcere a papilelor gustative declanșatoare-ale memoriei personale.

Micii redivivus??? Jalnică speranță. Contemporaneitatea turnată-n fiola pură a mass-mediei ne atrage atenția că acea porțiune de juisare personală pe sucul gastric al după-amiezelor trântite-n iarba prăfuită și necesară a uitării noastre este de fapt primul pas către moarte.

Ce este moartea?? De câte feluri este ea?? Nu cred că mai contează.

Mai important este că vor să ne fure mititeii, singura portiță deschisă către un hedonism înghesuit, meschin și revelator pentru bietele noastre suflete de slugarnici ai unui regim claustrofob și mercantil. Pentru că pe atunci se purta, era la modă, carnavalul jalnic al pseudointimității. Ne închipuiam că putem evada în spațiul personal dar nu era decât o iluzie mai mult sau mai puțin colorată. Lumea din jurul nostru se tot strângea-n minciună iar anul 1989 nu a fost decât o burtă de pește în plus pentru spintecat, întinsă unui Iona colectiv, de fapt, poporul acesta care se tot hrănește de zeci de ani cu iluzia dureroasă că EXISTĂ.

© DANIEL KIȚU

1 mai

O PERSPECTIVĂ ASUPRA INTIMITĂȚII NOASTRE (ESEU) I

Cel mai fertil teren de analiză pentru psihanaliza junghiană pare a fi INTROVERSIUNEA, care, în viziunea sa, are cea mai mare bogăție psihică.

Jung schițează două mari regimuri arhetipale gravitând în jurul unui model ideal de sexualitate. Punctul de pornire în creionarea acestor regimuri-matrice este el însuși ARHETIP. Vorbim aici de atitudinea sexuală a partenerilor unui cuplu.

Cele două regimuri arhetipale pot fi grefate conceptual pe două componente, corespunzătoare regimului diurn, respectiv, nocturn, ale existenței umane:

  • componenta solară – mod de reprezentare a principiului masculin;
  • componenta lunară – mod de reprezentare a principiului feminin.

Problema care, aici, complică lucrurile (în sens junghian) este că imaginile structurate pe o bază antoropologizantă nu corespund întotdeauna nici cu rolul social, nici cu imaginea de sine a individului. Jung propune aici chiar o „semantică” oarecum contradictorie a celor două simboluri. În subconștientul fiecăruia dintre noi ar exista o inversiune completă de valori. Un mascul nu are obligatoriu o proiecție falică asupra eului său. Există, în acest sens, o mare diferență între sexul fiziologic și cel sufletesc. Din punct de vedere fiziologic, Jung face dihotomia animus (principiu masculin), anima (principiu feminin). Această strictă separație poate fi serios anulată (și Jung o spune) în planul subconștientului mai ales dacă intervine acea forță de nestăvilit, acea entitate posesivă și sumbră ce zace în fiecare dintre noi și pe care Jung o conceptualizează prin termenul UMBRĂ. Aceasta este partea cea mai fascinantă a eseului său, intitulat „Etapele vieții”.

Umbra scindează personalitatea fiecăruia dintre noi. Este acea dark side of the moon a fiecăruia. În funcție de extinderea acestei subpersonalități, procesele psihice se complică într-un grad mai mic sau mai mare.

Apar aici două aspecte legate de confuzia celor două elemente: lunar / solar. Ea poate fi percepută în sens negativ, ca un complex-traumă, devenind în plan social o componentă inhibitorie (mitul păcatului), această imagine a ființei umane care-și este sieși, printr-o parte a personalității sale, dușman…

© DANIEL KIȚU

O PERSPECTIVĂ ASUPRA INTIMITĂȚII NOASTRE (ESEU) I

ODISEEA MĂTURĂTORILOR


 

Ies în fiecare dimineață spre slujbă și o iau pe Calea Călărașilor, principalul bulevard al unei urbe destul de prăfuite, eufemistic vorbind, și, în 90 % dintre cazuri, dau peste ei… EI… Vajnicii cavaleri ai igienei unui ciob dintr-un oraș încremenit în timp, cavalerii unei primării desuete… MĂTURĂTORII… produsul absolut ilar al unei strategii cetățenești absolut inutile. De fapt, singura eficiență a acestor angajați publici în slujba orașului de pe malul Dunării se leagă tot de noi, trecătorii. Pentru aceasta voi proceda la o subtilă anamneză.

Acum multi ani, hălăduiam prin capitala unei țări actualmente luată ca reper al destrămării naționale la noi, Atena. Era noapte și acolo nu existau măturători. Pur și simplu. Erau doar furtunuri bicolore, apă caldă la o presiune imensă și detergent… Evident tot pe un bulevard central al orașului. Și am tot căutat măturători, dar n-am găsit. Erau doar acei oameni care SPĂLAU strada pur și simplu. Culmea, mirosea și frumos!!!

Mă întorc pe meleagurile mioritic-brăilene, ici, aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère (aici, la porțile Orientului, unde totul este luat la mișto). Recuzita este absolut jalnică… O lume totalmente medievală care plutește în nori de praf matinal printre picioarele mele cu pantofi, costum, geantă neagră din piele autentică… Cele mai soft sunt măturile, celebrele târnuri pe care oamenii veacurilor trecute le mânuiau în timpurile portului cosmopolit al Brăilei. Nimic nu s-a schimbat… Poate doar nervii noștri… Uneori, eleganți măturătorii se opresc din năruirea prafului peste mine și mă invită, cu o politețe adorabilă, să treceți domnul meu!!! Noi risipim în van banii, după aceea no problem!!!

Brăila e orașul contrastelor. Odiseea măturătorilor este filmul zilnic de matineu pe care noi, bieți pietoni, trebuie să-l suportăm pentru că, vai, oamenii ăștia trebuie să câștige și ei o coajă de pâine!! Sau poate sunt și ei o masă electorală absolut necesară, indisolubilă ecuației ontologice din care noi nu pricepem mare lucru….

Și în dimineața asta miroase cumplit a praf. Aud zgomotul târnurilor. Mă duc spre slujbă. Mai trece o zi. De fapt, timpul zace încremenit în vârful paielor răscolite peste asfaltul crăpat al unor acte de pesudocetățenism ieftin. Lumea se-nvârte într-o clepsidră nevăzută. Măturătorii noștri sunt îngerii ei.

© DANIEL KIȚU

ODISEEA MĂTURĂTORILOR

FABULOSUL FACEBOOK

Mediul online este o cale artificială de raportare a ființei umane la sine și la celălalt. Siteurile de socializare reprezintă piscurile acestei lumi virtuale. Sunt modalități prin care fiecare încearcă să se reumanizeze printr-o cale modernă de viețuire în multitudinea pixelilor care, aparent sunt blajini, blânzi și ofertanți. În realitate, aceste siteuri sunt niște substitute ale vieții reale, o modalitate facilă și superficială de antrenare a sufletelor. Pozele, textele de întâmpinare, formulele de salut nu sunt decât diverse feluri de-a îngăima că suntem oameni și că avem prieteni tot mai mulți și tot mai diverși. Este evident faptul că Twitter, Facebook și altele asemenea sunt, de fapt, regate ale cantității în detrimentul calitativului uman…

Se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Extrapolând la subiectul discuției noastre, putem foarte simplu spune că drumul spre iluzia online este pavat cu dorințe dintre cele mai facile. Facebook este unul dintre cele mai populare asemenea medii. 80% dintre prietenii unui profil sunt de fapt ca măștile africane, strălucitoare, exotice dar reci și îndepărtate. Cu mai mult de trei sferturi dintre prietenii profilului nu comunici de fapt. Siteul este un medicament ineficient împotriva singurătății și a dezamăgirilor personale. Muzică, joculețe, imagini, un puzzle atractiv și găunos așa cum este de fapt și marea majoritate a pieselor zilnice ale vieții noastre…

© DANIEL KIȚU

FABULOSUL FACEBOOK