CRONICA PREVIZIBILĂ A UNEI CRIZE AMOROASE.DO

Într-o altă zi s-a trezit cu ea tunsă băiețește, după altă ceartă, ca să mă răzbun pe tine! Știu că-ți plăcea părul meu lung, știu că iubeai buclele prăbușite peste umerii mei. Se știa frumoasă, mă știa rob, captiv al frumuseții ei și știa să joace rolul stăpânei sufletului meu. Am zâmbit pentru că era răpitoare cu părul acela scurt, țepos, care lăsa gâtul de lebădă să respire, care-i desena ovalul (perfect pentru mine) al obrajilor, care-i zvârlea și mai mult în aer bărbia micuță. Îmi plăcea felul cum părul acela scurt zimțuia albul frunții și nu i-am spus nimic, dar zâmbetul, privirile mele cred că m-au trădat…

Certurile-astea nebune, acide, de-o violență surdă, aproape animalică, ne-au măcinat, ne-au obosit și-au sfârșit prin a ne aneantiza unul de altul.

Mă gândesc mereu că viața asta, cu iubirea ei, cu furia, cu moartea, cu boala, cu tristețea din ea, este al naibii de previzibilă!

Mi-a aruncat rucsacul și geanta-n brațe, s-a azvârlit încălțată-n patul meu, pedantule! Era o nebună, părul răscolea aerul camerei mele de burlac și-atunci AM ȘTIUT că ea trebuie să fie mireasa mea. Sunt certitudini în viață care ți se dăltuiesc în suflet fără să le poți opri…

Mă primești?

Râsul ei cristalin, alinturile ei, lumea pe care-a clădit-o-n jurul nostru, totul m-a fermecat ca o poveste de adormit copiii. Devenisem niște copii. Ne eram suficienți unul altuia, dar universul acesta mic al cuplului nostru nu-și putea rezecta pentru totdeauna legăturile cu marele univers al celorlalți, de care fericirea noastră depindea.

Aproape invariabil, iubirea, fericirea sunt condiționate social, moral, religios, material. Tocmai din cauza asta fericirea este o inefabilă poveste, o iluzie a sufletului. L-am văzut pe Procustes cum a năvălit într-o noapte-n camera noastră, după ce tocmai făcusem dragoste și-a-nceput să ne ciuntească-n timp ce noi doi ne visam unul pe celălalt. L-am văzut. Am simțit mirosul lui de sânge. Era un coșmar atât de concret încât textura lui hidoasă ajunsese să se lipească de retinele mele. După noaptea aceea nimic n-a mai fost la fel.

Aproape invariabil, cei din afara cuplului se insinuează în interiorul lui și sfâșie, așa cum o haită de jivine simte frăgezimea prăzii și nu se lasă până ce nu desființează. Se va liniști odată cu neantul celuilalt. Asta nu mi-am putut explica-n timp ce mă-nfuriam la rându-mi și-n timp ce primul meu urlet spulberă-n mii de cioburi chipul ei atât de frumos pentru mine.

Au trecut 2 ani, iubito!

Mă primești?

Sigur că te primesc, doar te iubesc, ai uitat asta?

Uneori cred că aștept uitarea ca pe-un balsam și ea refuză să vină. Într-o zi, ca idiotizat, am intrat într-o farmacie și-am cerut capsule de uitare. Farmacista nu era nici tânără, nici bătrână. Întâi n-a-nțeles, apoi și-a reprimat un hohot de râs și-n cele din urmă, cu un zâmbet compătimitor, mi-a replicat că așa ceva nu-i posibil, nu există formula chimică pentru uitare. Mi-am dat seama cât de ridicol am putut fi, dar în fiecare zi, în fiecare timp de trezire sau de adormire, purtam deasupra capului zborul grav al acelui vultur imens, negru și tăcut care fâlfâia alene, doar conducându-și zborul invariabil deasupra mea – dorul de care nu puteam scăpa cu niciun chip, prin nicio metodă.

Share on...Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Share on LinkedIn0Share on StumbleUpon0Share on Tumblr0Email this to someone